Semne că ai nevoie de terapie, chiar dacă ți se pare că te descurci

Poate te întrebi de ceva timp dacă n-ar fi cazul să mergi la terapie.

Dar apoi îți spui: lasă, nu e chiar atât de grav… mai pot.

Am mai auzit și varianta „și atunci când nu mai pot, mai pot un pic.” Total greșit. Atunci când nu mai poți, pur și simplu nu mai poți! Take a break. Take a KitKat 🙂

Adevărul e că cei mai mulți oameni nu ajung la psiholog pentru că au o problemă gigantică. Ci pentru că, la un moment dat, au obosit să tot care singuri o greutate invizibilă.

Îmi amintesc de o participantă de la un grup terapeutic de femei care povestea că a păstrat timp de patru ani cartea de vizită a terapeutei în portofel, înainte să-și ia inima în dinți și să programeze o sesiune.

De fapt, aceasta este partea cea mai dificilă: toate gândurile și întrebările care apar înainte de a te așeza pe scaunul unui terapeut.

Este într-un fel ca mersul la sală; cel mai greu este să te mobilizezi să ajungi acolo, iar după ce ai terminat antrenamentul, te întrebi: „De ce nu am făcut asta mai devreme?”

 Ce ne ține în loc?

În psihologie, aceste blocaje se numesc „rezistențe”. Creierul nostru este programat să caute plăcerea și să evite durerea, inclusiv disconfortul psihic.

Psihoterapia implică discuții despre aspecte profunde, personale și intime, care pot provoca disconfort.​

Mulți oameni evită să stea față în față cu un străin și să-i dezvăluie aspectele dificile din viața lor. Le este teamă să afle ce nu funcționează în ei înșiși, pentru că asta implică asumarea responsabilității și necesitatea de a acționa. Atunci când un terapeut îți oferă o oglindă clară, este posibil să fie nevoie să te schimbi, iar schimbarea poate fi înfricoșătoare.​

Da, a merge la terapie necesită mult curaj.

Terapia nu este doar despre a plânge pe umărul cuiva.

Există terapeuți care oferă sprijin necondiționat, dar aceasta este doar o parte a procesului terapeutic. Unele forme de terapie care se concentrează pe intervenții non-directive, doar pe ascultare activă însă există riscul  să accentueze dezechilibrele emoționale și cognitive dacă persoanele respective au un narativ negativ despre sine și își revizitează trecutul traumatic fără a intervenție strategică clară și bazată pe dovezi științifice (ca de exemplu EMDR-ul).

Poate cunoști persoane care merg de ani de zile la terapie și par să nu progreseze. Acest lucru poate fi legat de tipul de terapie sau de abordarea terapeutică aleasă, cel mai probabil nepotrivite cu tipul de problematici pe care individual le are.

Semne emoționale că poate ai nevoie de terapie

Ca să ajungi în terapie, cel mai adesea nu este nevoie să ai un diagnostic sau o problemă “oficială”.

Este nevoie, mai degrabă, să existe ceva în viața ta care te apasă suficient de tare încât să nu mai poți trece peste singur. Să fie ceva care te deranjează cu adevărat — cel mai des, ceva legat de tine: de felul în care reacționezi, de cum te simți, de cum te raportezi la ceilalți sau la tine însuți.

Aud des în cabinet oameni care îmi spun că sunt copleșiți emoțional, fără să înțeleagă exact de ce. Și asta este perfect normal. Uneori e nevoie de un pic de răgaz, de întrebări potrivite și de un spațiu sigur pentru ca toate piesele să înceapă să capete sens.

La primele ședințe, eu ascult mult. Nu mă grăbesc să pun etichete sau să trag concluzii. Mă interesează în primul rând cum vede omul problemele lui. Pentru că, de fapt, nu evenimentul în sine este cel care doare cel mai tare, ci amprenta emoțională pe care acel eveniment o lasă în noi. Impactul subiectiv. Povestea interioară care se naște din ce ni s-a întâmplat.

Și aici apare, de fapt, frumusețea psihologiei și complexitatea umană: același lucru poate să însemne ceva complet diferit pentru două persoane. Poate să treacă neobservat pentru cineva și să frângă inima și să răstoarne lumea altcuiva.

Asta e partea care mă fascinează cel mai tare: fiecare dintre noi trăim în propria realitate, cu propria poveste — chiar și atunci când, aparent, poveștile noastre seamănă.

Dacă te simți așa… poate terapia chiar ți-ar prinde bine.

Nu toți oamenii ajung în terapie pentru „probleme mari”. Cei mai mulți ajung pentru că, la un moment dat, nu se mai simt bine în propria piele. Nu se mai recunosc. Nu mai știu cine sunt fără oboseală, fără griji, fără acel ghem în stomac care nu pleacă. Oamenii din  jurul lor s-au săturat să îi audă cum se plâng și nimic nu le convine.

Sunt câteva semne care apar foarte des la oamenii care intră pentru prima dată în cabinet:

→ Oboseală emoțională constantă
Simți că orice ai face, nu te mai poți odihni cu adevărat. Mintea nu tace nici când te întinzi în pat. Abia treci prin zi și prin sarcinile pe care le ai. Până și sarcinile ușoare ți se pare că te costă prea multă energie. Viața a devenit o supraviețuire de la o zi la alta. Depresie, sindrom burn-out, insatisfacție cu viață…orice poate sta sub această umbrelă. Te sfătuiesc să citești și articolul meu despre sindromul burnout sau gestionarea stresului, unde poți găsi resurse și sfaturi valoroase.

→ Nu te mai simți bine cu tine
Te critici des. Nu îți mai place cine ai devenit. Îți simți energia, răbdarea, cheful de viață scăzând constant. Parcă e mereu ceva în neregulă cu tine.

→ Gânduri repetitive și blocante
Răsucești la nesfârșit aceleași întrebări sau aceleași griji. Ai impresia că nu găsești soluții. Mintea o ia razna în scenarii sau autocritică. Vezi probleme și acolo unde nu sunt (spun ceilalți).

→ Iritabilitate crescută
Te enervează ușor oamenii, situațiile, chiar și cei dragi. Poate ai început să ridici tonul, să reacționezi impulsiv sau să te închizi în tine. Simți că nimeni nu te mai înțelege.

→ Senzația că ești de nerecunoscut
Faci lucruri care nu sunt tipice pentru tine. Sau nu mai faci deloc lucrurile care îți plăceau odată. Parcă te uiți la tine și nu te mai regăsești. Nu mai găsești sensul. Simți că ai pierdut direcția.

Comportamente concrete care spun mai multe decât gândurile tale

Dacă te comporți așa… poate terapia chiar ar putea să te ajute.

Uneori, nu ne dăm seama că suntem în suferință psihologică pentru că nu plângem, nu doare, nu ne panicăm sau nu avem o criză vizibilă.

Dar corpul, obiceiurile și reacțiile noastre ne dau de gol.

Iată câteva dintre comportamentele care, dacă au devenit obișnuință în viața ta, pot fi un semnal că în spate există o suferință nespusă sau nerezolvată:

→ Amânări constante
Lucrurile simple devin greu de dus la capăt. Totul este „mâine”. Sau „nu acum”. Sau „mai încolo”.

→ Izolare socială
Nu mai răspunzi să susții relații sociale care se bazează pe reciprocitate și întrevederi reale. Nu mai ieși la socializare. Preferi să fii singur pentru că simți că nu mai ai energie pentru oameni. Câteodată poate prefer să stai departe chiar și de cei dragi.

→ Scrolling excesiv
Ore întregi de scroll pe telefon, fără să te mai poți opri. Simți că e singura pauză mentală pe care o ai — dar după, te simți gol, vinovat sau obosit. Sau poate doar prin anumite reeluri mai poti simți ceva pozitiv. Și uite așa de duc ore întregi.

→ Eviți să ceri ajutor sau să pari vulnerabil în fața altora
Te lupți singur cu tot. Nu ceri sprijin. Nu vrei să deranjezi. Crezi că trebuie să le duci pe toate. Chiar crezi că așa se trăiește. Spui frecvent „asta e viața!”.

→ Somatizări fizice
Dureri de cap, tensiune în corp, oboseală cronică, insomnii, probleme digestive sau alte simptome fizice… pentru care medicii nu găsesc neapărat o explicație clară.

→ Comportamente compulsive sau de adicție
Când nu mai controlezi tu comportamentul, ci comportamentul te controlează pe tine:

• mâncat compulsive (în special mâncăruri cu conținut ridicat de grăsimi și zaharuri)
• consum frecvent de alcool sau droguri (verifică și articolul acesta)
• fumat exagerat
• pornografie excesivă
• sex compulsiv sau relații de tip adictiv
• jocuri de noroc sau gaming exagerat
• cumpărături compulsive
• automutilare
• crize de furie, impulsivitate, agresivitate
• minciună compulsivă
• auto-sabotaj în relații
• evitare extremă a responsabilităților
• consum excesiv de medicamente (fără recomandare medicală)
• dependență de control, ordine, perfecțiune
• atacuri de panică sau crize de anxietate
• episoade disociative sau blackout emoțional

Gândurile nasc comportamente. Comportamentele nasc emoții. Emoțiile alimentează iar gândurile.

Este un cerc. Uneori, un cerc vicios.

→ Dacă, de exemplu, îți spui des „Nu sunt suficient de bun(ă)/deștept(deșteaptă)/frumos(frumoasă)” → poate începi să eviți provocările, oportunitățile, oamenii.
→ Din evitarea asta → apare tristețea, frustrarea, singurătatea.
→ Și toate aceste emoții negative → vin apoi să „confirme” gândul inițial: „Vezi? Chiar nu sunt suficient de bun.”

Așa funcționăm mulți dintre noi, ani sau chiar zeci de ani, fără să fim conștienți de mecanism.

Și aici intervine terapia.
Nu cu o soluție magică de pe o zi pe alta.
Ci cu un proces atent, în care începem să vedem acest cerc. Să înțelegem unde se rupe. Sau unde poate fi reparat. Să vedem cum a început toată construcția asta șubredă.

De asta, pentru mulți oameni, schimbarea nu vine instant. Pentru că n-ai cum să schimbi peste noapte gânduri, reacții și comportamente construite, poate, o viață întreagă.

Dar vestea bună este că acest cerc poate deveni diferit, constructive, adaptativ.

În loc de auto-sabotaj → auto-susținere. În loc de evitare → curaj. În loc de critică → compasiune.

Pas cu pas. Exact așa lucrează terapia.

Când să mergi la psiholog și de ce terapia nu e doar pentru „nebuni”

Dacă încă te întrebi „Oare eu chiar am nevoie de terapie?” — poate cel mai sincer răspuns este: ai nevoie atunci când viața a devenit mai grea decât ai putea duce sau crezi ca ar trebui să o duci singur.

Unul dintre cele mai populare mituri legate de mersul la terapie este acela că „trebuie să fii nebun ca să ajungi la psiholog”.

Adevărul? Este fix pe dos.

În realitate, cu cât ești mai „normal” în sensul sănătos al cuvântului — adică ai păstrate capacitățile cognitive, ești cât de cât ancorat în realitate, poți să-ți observi gândurile și emoțiile — cu atât procesul terapeutic poate merge mai adânc, mai conștient, mai transformator.

Lucrez, în paralel, și într-un centru cu pacienți cu boli cronice, tulburări psihiatrice, demențe sau alte patologii severe. Și pot să spun foarte sincer: terapia în astfel de cazuri este despre total altceva.

Este despre susținere de bază, menținerea unei minime stări de confort, despre a însoți omul în suferință — nu despre insight profund, nu despre autocunoaștere, nu despre schimbare reală.

Pentru că procesul psihoterapeutic are nevoie de câteva ingrediente de bază ca să funcționeze:

• capacitate de introspecție
• toleranță la emoții dificile
• dorință reală de a te uita la tine
• capacitatea de a gândi și simți simultan
• minimă flexibilitate psihică
• și, poate cel mai important, un pic de curaj.

Cei care pot lucra cu adevărat în terapie sunt cei „prea normali” ca să li se pară că au nevoie. Cei care, de fapt, au cea mai mare șansă de schimbare tocmai pentru că sunt capabili să reflecteze, să pună sub semnul întrebării ce fac, să învețe, să dezvețe.

Alte mituri despre terapie care încă ne țin pe loc.

→ „Dacă merg, înseamnă că sunt slab.”
Terapia nu este despre slăbiciune. Este despre maturitate emoțională. Să ai grijă de mintea ta ar trebui să fie la fel de firesc cum ai grijă de corpul tău. Dacă te-ar durea capul sau stomacul ani întregi te duci la doctor, nu?

→ „Psihologul o să-mi spună ce să fac.”
Nu. Terapia nu este despre sfaturi. Este despre a te ajuta să-ți găsești propriile răspunsuri. Alea care au sens pentru tine.

→ „Trebuie să ai o traumă gravă ca să mergi la terapie.”
Nu trebuie să ți se fi întâmplat ceva teribil. Destul este să nu te mai simți bine cu tine. Sau să simți că trăiești mereu pe avarie.

→ „Dacă mă apuc de terapie, înseamnă că va trebui să merg toată viața.”
Nu. Terapia poate fi și foarte scurtă. Uneori, câteva ședințe sunt suficiente ca să înțelegi ceva esențial despre tine și să începi să schimbi lucruri.

→ „Nu mă ajută cu nimic doar să vorbesc.”
Nu e doar despre vorbit. Este despre cum vorbim. Despre ce începem să vedem împreună. Despre cum încep să se lege firele din interiorul tău. Este vorba despre aplicarea unor tehnici terapeutice bine studiate, fondate științific, care au confirmat rezultate bune deja la mulți alții.

→ „Mă descurc și singur.”
Sigur. Toți ne descurcăm singuri… până când plătim scump pentru asta: prin epuizare, prin relații ratate, prin sănătate șubrezită, prin ani pierduți în cercuri vicioase.

Mersul la terapie: de ce timpul nu vindecă orice

Sigur că este și varianta să mai aștepți. Să mai reziști. Să mai împingi de tine, de una singură, așa cum a făcut o prietenă de-a mea care a umblat 4 ani cu cartea de vizită a terapeutei în portofel până să își facă curaj să sune.

Doar că, în tot timpul ăsta, viața nu stă pe pauză.
Anii trec. Oboseala se adună. Relațiile poate se strică. Oportunitățile poate trec pe lângă tine. Bucuria de a trăi se estompează, puțin câte puțin.

Și, paradoxal, cu cât amâni mai mult momentul să începi terapia, cu atât procesul devine, de cele mai multe ori, mai lung, mai complicat, mai dureros. Pentru că aduci cu tine un bagaj și mai greu.

De asta, dacă ți-a trecut măcar o dată prin minte gândul „Poate mi-ar prinde bine să vorbesc cu cineva…”, eu te invit să nu-l lași să se stingă.

Îți ofer un call gratuit de 30 de minute — o conversație relaxată, fără obligații, doar ca să vezi cum e să fii ascultat cu adevărat și să începem să înțelegem împreună ce ai nevoie.

Poți programa o discuție direct de pe această pagină mai jos.

Poate fi primul pas mic spre o viață mai ușoară.

Și uneori… primul pas chiar schimbă tot.