Cred că fiecare dintre noi a trecut, măcar o dată, prin acel moment în care simți că nimeni nu te mai înțelege. E o durere aparte. Nu doar că te doare ceva în tine, dar mai doare și faptul că nu poți împărtăși durerea cu nimeni. Parcă te izolează de lume, te scoate din context, te face să te simți ca o piesă care nu mai aparține nicăieri.
Când doare prea tare, cuvintele se rup – și rămâi blocat într-un monolog tăcut pe care nimeni nu-l mai poate auzi.
Poate e rușinea, poate e epuizarea, poate sunt privirile goale ale altora care n-au învățat niciodată să-și simtă propria suferință și atunci n-au cum să o vadă nici pe a ta. Poate că e vina noastră că nu spunem clar ce simțim. Sau poate că am spus, și tot degeaba.
Dar ce e sigur – izolarea nu ajută. Nu vindecă. Nu protejează. Dimpotrivă.
Cuprins
De ce ne simțim singuri chiar și când nu suntem singuri
Ți s-a întâmplat vreodată să vrei doar să fii auzit, iar în loc de empatie să primești sfaturi?
Sau, și mai rău, să simți că trebuie să îți justifici durerea? Să explici de ce ești trist. De ce ești obosit. De ce te doare. Să convingi că ai voie să simți ce simți. Să convingi că nu este vina ta că te simți așa?
Asta nu e înțelegere. Asta e o altă formă de neînțelegere.
Pentru că a te simți înțeles nu înseamnă ca cineva să îți ofere o soluție, ci să-ți fie alături fără să te schimbe. Să nu-ți ceară dovezi pentru durerea ta. Să nu te facă să te îndoiești de tine. Să te vadă și să te accepte așa cum ești.
Circulă o glumă pe internet:
„Într-o zi, o persoană va intra în viața ta și te va înțelege cum nimeni nu te-a înțeles vreodată.Te va costa cam 250 lei ședința.”
Și da, poate ne amuză, dar e și o tristețe acolo. Pentru că realitatea e că puțini oameni știu cu adevărat să asculte. Să stea cu durerea altuia fără să o repare, fără să se sperie sau să fugă. Și de multe ori, nici noi nu știm cum să ne înțelegem pe noi înșine.
Cel mai citit articol de pe acest blog și cel care a adus cel mai mult trafic este Cum să depășesc sentimentul de izolare și singurătate , ceea ce mi-a arătat că sunt în continuare mulți oameni care trăiesc in izolare și rușine cu acest sentiment, căutând explicații la ceea ce simt pe internet.
Pe de altă parte văd des în cabinet: oamenii vin cu o poveste. Poveste spusă de atâtea ori, repetată în gând, povestită prietenilor, poate altor terapeuți. Dar nu e întreaga poveste. E doar versiunea pe care mintea a construit-o ca să înțeleagă ce doare. Un colaj de fapte, rușini, protecții și încercări de a avea sens.
Uneori, tocmai durerea ne face să ne închidem. Să credem că nimeni n-ar putea înțelege prin ce trecem noi! Și în capul nostru, suferința capătă proporții. Ne izolăm tot mai tare și ne afundăm în gândul că „ceva e în neregulă cu mine”.
Dar nu e. Nu ești singurul. Nu ești singura. Doar că durerea sufletească nu vorbește limba rațiunii. Iar atunci când doare prea tare, nu mai avem acces la partea din noi care știe că nu suntem singuri.
Ne putem convinge că suntem „prea complicați”, „prea sensibili”, „prea greu de iubit”. Sau că ceilalți nu vor înțelege, pentru că deja au demonstrat că nu pot. Adevărul?
E posibil ca unii oameni să nu poată. Dar asta nu înseamnă că nu există locuri, contexte, relații în care poți fi văzut exact așa cum ești.
Poate cel mai greu de dus nu e durerea în sine, ci sentimentul că ești complet singur(ă) în ea.
Suferința nu se vede întotdeauna din afară
Când ai încercat ultima oară să spui cuiva că nu mai poți… și ți s-a răspuns cu:
„Hai, lasă, o să fie bine” sau „trebuie să…”? Sau cu tăcere. Sau cu schimbarea rapidă a subiectului.
Nu pentru că omul din fața ta e rău. Ci pentru că trăim într-o lume în care toleranța la suferință a devenit o resursă epuizabilă. Oamenii sunt obosiți. Și în oboseala asta, nu mai rămâne loc și pentru durerile altora.
Unii fug. Alții minimizează. Iar unii încep să-ți dea soluții, ca și cum durerea ta e o problemă de rezolvat, nu o povară de dus împreună.
Într-o zi, mi-a spus o clientă:
„Mi-e rușine să mai spun că mi-e greu. Simt că am epuizat răbdarea tuturor. Inclusiv a mea. Simt că ceilalți mă percep atât de nerecunoscătoare.”
Și o înțeleg. Trăim într-o lume în care empatia pare să aibă un termen de expirare. O lume în care, dacă ai un loc de muncă stabil, o casă frumoasă, copii sănătoși și un partener care te iubește, se presupune că ar trebui să fii fericit(ă). Să radiezi. Să fii „all rainbows and sunshine”.
Iar dacă îndrăznești să spui că te doare sufletul, că nu te poți bucura de ceea ce ai, ești întâmpinat(ă) cu replici de genul:
„Uită-te ce viață ai! Alții ar da orice pentru asta.”
Și dintr-odată, durerea ta devine nu doar neînțeleasă, ci și suspectă. În loc de sprijin, primești judecată mascată în încurajare. Iar tu începi să te întrebi: Oare chiar e ceva în neregulă cu mine?
Ai voie să simți durerea, chiar dacă ai o viață „bună”
Da, e posibil să fi avut o viață bună pe hârtie, și totuși să simți o tristețe pe care nu o poți explica.
Am văzut asta de multe ori în cabinet – oameni realizați, cu familii, cariere și aparent „nimic de plâns” – care nu se pot bucura de nimic. Pentru că în ei trăiește o durere veche, nerezolvată.
Poate e o rană din trecut. Poate e o formă subtilă de singurătate. Poate o Traumă cu T mare. Poate e sentimentul că tot ce au construit nu i-a atins acolo unde chiar contează.
Și în cele mai bune cazuri, lumea te lasă să fii vulnerabil(ă)… dar doar pentru scurt timp. Ai voie să plângi, dar nu prea mult. Ai voie să spui că nu mai poți, dar trebuie să-ți revii repede.
Vulnerabilitatea e permisă doar dacă e temporară, estetică și urmată de o revenire spectaculoasă.
Dar viața reală nu e așa. Durerea reală nu ține cont de programul celorlalți. Nu se termină în 3 zile. Nu e „instagramabilă”.
Despre suferință și sensul ei
În contrast cu asta, tradiția budistă – prin înțelepți precum Dalai Lama – ne aduce aminte că suferința nu e o anomalie, ci o parte fundamentală a existenței umane.
Un adevăr exprimat de Buddha clar: „Viața în sine implică suferință.”
Nu ca pedeapsă. Nu ca ceva ce trebuie evitat cu orice preț. Ci ca o realitate interioară cu care trebuie să învățăm să stăm.
În timp ce cultura occidentală modernă promovează hedonismul – fugi de orice te doare, caută doar ce te face să te simți bine –, abordarea budistă ne invită la acceptare. La compasiune. La înțelegere profundă a propriei suferințe, nu la negarea ei. Cam asta este și direcția psihoterapiei.
Creșterea toleranței la stres emoțional este unul dintre cele mai populare obiective terapeutice.
Și totuși, pentru mulți dintre noi, soluția rămâne ascunderea în locul mersului la terapie sau practicilor meditative. Începem să spunem:
„Sunt bine.”
Când nu suntem.
Ne punem o mască de funcționalitate, bifăm toate lucrurile de pe listă, zâmbim în poze.
Și ne mințim că nu avem nevoie de nimeni. Ne umplem fiecare minut al zilei pentru că liniștea aduce disconfort. Ne spunem că ne descurcăm singuri. Ne spunem că e doar o fază.
Dar înăuntru… ești doar tu, cu toată greutatea pe piept, și nimeni care s-o înțeleagă.
Iar tăcerea asta devine o cameră în care te simți din ce în ce mai străin(ă) de tine.
Știu că uneori pare că nu mai e nimeni care să te poată cuprinde cu înțelegere.
Dar aș vrea să-ți spun asta:
Nu ești singur(ă). Nu ești defect(ă).
Nu e „prea mult”.
E doar că ai obosit să încapă totul în tine.
Uneori începem să ne convingem că nu merităm să fim înțeleși. Sau că e imposibil.
Dar e o minciună în care am căzut pentru că n-am mai avut spațiu sigur să ne spunem adevărul.
Ce poți face când simți că nimeni nu te înțelege?
🔹 Începe cu tine.
Poate că în loc să te lupți să fii înțeles, ai nevoie mai întâi să te asculți tu pe tine. Fără critic. Fără cenzură. Doar să observi ce e acolo. Uneori, scrisul ajută. Alteori, tăcerea.
🔹 Alege oamenii care știu să rămână.
Nu avem nevoie de 100 de persoane care „să ne înțeleagă”. Avem nevoie de 1-2 oameni care nu fug când doare. Care pot să zică: „Nu știu cum să te ajut, dar sunt aici.”
🔹 Vorbește despre ceea ce simți chiar și dacă vocea îți tremură.
Știu, e greu. Dar altfel, tot ce te apasă rămâne blocat înăuntru și începe să doară mai tare.
🔹 Nu-ți mai cere scuze că simți.
Tristețea nu e o greșeală. Nici furia, nici oboseala, nici anxietatea. Sunt semne că ceva din tine are nevoie de atenție, de eliberare nu de corectare.
🔹 Dacă ai un terapeut sau un spațiu în care te simți ascultat cu adevărat, ține-l aproape.
Poate că da, acel spațiu costă. Dar uneori, acel timp devine singura oră în care te simți cu adevărat văzut și poți fi trist sau complet sincer.
Lumea nu e făcută să ne înțeleagă automat. Dar tu poți învăța să te înțelegi mai întâi pe tine.
Și de acolo, încet-încet, apar și oamenii care nu vor fugi când le arăți partea ta rănită
Dacă simți că ai nevoie de ajutor, terapia poate fi un început
Una dintre cele mai frecvente întrebări pe care le primesc în cabinet este:
„Mai ai clienți ca mine?”
„Mai sunt și alții care simt așa?”
Da. Sunt mulți oameni care simt că nu se mai regăsesc în viața lor, chiar dacă nu „le lipsește nimic”.
Durerea nu are un singur chip. Și nici nu apare doar în situații extreme. Poate veni din trecut, din relații dificile, din așteptările uriașe pe care le punem pe noi înșine.
Ce pot să spun cu sinceritate este că da, metodele terapeutice funcționează – dar ceea ce face cu adevărat diferența este relația care se creează în terapie.
Acolo se întâmplă ceva care nu poate fi „predat” în școli. O încredere. O umanitate. O apropiere sinceră.
Nu știu dacă pot să-ți promit „vindecare rapidă”. Dar pot să-ți promit altceva:
Că o să te ascult. Că nu o să te judec. Că o să încerc să înțeleg cu adevărat ce trăiești.
Că o să fiu acolo cu tine – chiar și când e greu de spus în cuvinte. Că o să poti să îți construiești propriul limbaj care să ajungă altcumva la lume.
Dacă simți că a venit momentul să nu mai duci totul singur(ă),
poți să-mi scrii.
Mai multe despre cum îți alegi un terapeut găsești tot aici pe blog.
De multe ori, lucrurile încep să se schimbe exact de acolo: dintr-o conversație în care nu trebuie să fii altceva decât ești.
Denisa Alexandra Holl, psiholog clinician în cadrul Direcției Generale de Asistență Socială, psihoterapeut și autor, pasionată de explorarea sănătății mintale, corporale și spirituale.
De la începutul carierei, m-am dedicat mediului clinic, lucrând cu pacienți vârstnici, persoane incapacitate de boală fizică sau psihică sau pacienți cu afecțiuni terminale precum Alzheimer sau cancer. De asemenea, lucrez cu persoane care se confruntă cu tulburări psihice severe, precum schizofrenia și tulburările de personalitate, dar și cu oameni impactați sever de traumă sau fobii.
În cabinetul meu privat, îmi place să ghidez tinerii în momente de tranziție, ajutându-i să își gestioneze emoțiile, stresul și să își construiască relații sănătoase și cariere împlinite.
Pe blog împărtășesc resurse și sfaturi din psihologia modernă, ghidându-te pe drumul către echilibru și bunăstare.
