De ce nu scapi de stres și neliniște. Și de ce soluția stă în relația ta cu tine

Cred că cel mai important lucru pe care l-am învățat în ultimii ani este că soluția la multe dintre problemele noastre nu este în lume, nici în ceilalți, nici în programări, nici în planificarea viitorului. Soluția este în relația pe care o avem cu noi înșine.
Și mi-a luat mult timp să înțeleg asta, pentru că, la fel ca mulți oameni, și eu am căutat răspunsurile în exterior. Am schimbat contexte, am făcut multe lucruri bune pentru mine, am fost ocupată, am evoluat, dar în interior simțeam că ceva rămâne neatins.

Stresul, oboseala, neliniștea, gândurile care o iau razna, lipsa de direcție sau sentimentul că nu reușești să te aliniezi cu tine, toate acestea nu vin doar din cât faci sau cât ai pe cap. De cele mai multe ori vin din faptul că te-ai îndepărtat de tine. Că te-ai pierdut în așteptări, speranțe, iluzii false, traume vechi.

Și cred că aici începe, de fapt, vindecarea. Înainte de orice tehnică, înainte de orice plan, înainte de orice schimbare mare în viață, totul începe de la relația ta cu tine.

---

Adevărul e că aproape toată viața am fost omul care se descurcă.
Mi-au plăcut multe lucruri, m-am implicat în multe, m-am priceput la multe.
Mereu curioasă, mereu atentă, mereu cu ochii deschiși către lume. Extrovertitul perfect care poate fi sufletul petrecerii, omul pe care toată lumea îl sună când are nevoie de ceva, când au chef de socializare sau pur simplu, când au nevoie de cine cu care să vorbească.
Uneori cred că asta e una dintre cele mai vii părți din mine: faptul că iubesc să învăț, să descopăr, să simt, să mă pierd în artă, în oameni, în conversații, în idei care mă provoacă.

Și cred că exact din motivul ăsta psihologia a fost, pentru mine, dragoste la prima vedere.
Pentru că mă obligă să înțeleg. Să pătrund. Să simt. Mai ales când stau cu oamenii și durerea lor.
Și, poate cel mai important, să mă uit la mine cu aceeași responsabilitate cu care îi privesc pe ceilalți.

Numai că undeva pe parcurs, între toată deschiderea asta și toată dorința mea de a „fi bine”, am început să observ un lucru pe care inițial l-am ignorat, apoi l-am contrazis, apoi l-am acceptat cu greu:
puteam să fiu extraordinar de prezentă pentru lume, dar complet neatentă la mine.

Mă ocupam de toate.
Răspundeam la toate.
Eram acolo pentru toți.
Dar când venea vorba să fie cineva lângă mine puțini mai rămâneau. Iar când venea timpul să petrec timp singură doar cu mine, fără stimulare, fără telefon, fără ceilalți, fără „hai să folosesc timpul ăsta util”… mintea mea o lua razna.

Și neliniștea aia… era un semn clar că relația mea cu mine avea rupturi.

Când liniștea îți arată cât de departe ești de tine

Mi-am dat seama, de fapt, că ceea ce evitam nu era liniștea în sine, ci tot ce se auzea în mine odată cu liniștea. Tot ce ținusem ani de zile sub capac. Tot ce nu voiam să simt sau să recunosc.

Și ce mi s-a părut cel mai fascinant e că exact asta văd la clienții mei. Oameni extraordinari, sensibili, implicați, care fac atât de multe pentru ceilalți și în același timp atât de puțin pentru ei. Oameni cu o viață întreagă în exterior, dar cu un interior în care nu mai intră aproape deloc.

Îi aud cum îmi spun cu un amestec de rușine și frustrare:

„Nu pot să stau locului, trebuie tot timpul să fac am ceva de făcut.” (iar eu amintindu-le că nu demult mi-au spus că se simt epuizați și obosiți)
„Dacă e liniște, nu mai știu ce să fac cu mine.”
„Apar gânduri de care fug, mintea mea merge în continuu. Și noaptea.”
„Mă plictisesc să stau așa. Vreau să mă uit pe telefon sau să fac ceva.”

Oameni care nu mai pot de oboseală de capul lor, de propiile gânduri și propria companie.

Și, sincer, înțeleg perfect ce spun, pentru că și eu am trăit asta.

Nu e vorba despre lene.
Nu e lipsă de disciplină.
Nu e „nu sunt bun la mindfulness/meditație/stat locului”.

E frică.
Frică de durere.
E obișnuința de a te abandona.

E lipsa unei relații reale cu tine.

Și, mai ales, e copleșitor să stai cu mintea ta atunci când mintea ta nu este un loc blând.

Mintea unui om obișnuit produce aproximativ 120.000 de gânduri într-o zi, din care doar vreo 50.000 individuale. Asta ănseamnă că mai mult de jumătate din gândurile noastre sunt repetitive, sunt aceleași teme reciclate și ieri și azi. Un ciclu din care nu mai ieși și care nu are sens. Creierul este făcut să emită gânduri încontinuu, să te protejeze, nu să dea sens.
Iar când nu ai o relație sănătoasă cu tine, nu ai niciun filtru intern care să le tempereze.
Nicio voce caldă.
Niciun „e ok, sunt aici”.
Așa că gândurile vin toate odată, se ciocnesc unele de altele, îți invadează spațiul, îți creează tensiune.

Și atunci începi să crezi că e ceva în neregulă cu tine.
Că doar tu simți așa.
Că doar tu ai mintea asta „defectă”.
Că doar tu nu știi să te liniștești.

Dar adevărul nu e acesta.
Adevărul e că nimeni nu a învățat să stea cu mintea și emoțiile lui în copilărie, mai ales dacă ai trăit într-un mediu în care emoțiile nu aveau loc sau în care trebuia să fii mereu atent la ce simt ceilalți.

Așa apar rupturile.
Așa se formează distanța dintre tine și tine.

Dacă ai avut un background de traumă de dezvoltare, dacă ai crescut într-o familie în care trebuia să fii „cuminte”, să nu deranjezi, să ai grijă de stările emoționale ale adulților, atunci e aproape imposibil să ajungi adult și să ai o relație naturală cu tine însăți.

Pentru că nimeni nu ți-a arătat cum arată asta.

Dacă ai fost parentificat, ți s-a instalat foarte devreme ideea că nevoile tale sunt un inconvenient pentru ceilați și pun în pericol iubirea și recunoștința pe care o vei primi.
Dacă ai crescut cu un părinte depresiv, anxios, absent, rece sau ocupat, ai învățat că emoțiile tale trebuie ascunse, controlate sau anulate ca să supraviețuiești relațional.
Dacă ai avut un părinte care se supăra repede, critica permanent sau era prea ocupat ca să te audă, ai învățat să nu mai întrebi: „ce simt eu acum?”.
Ai învățat să te deconectezi de la tine ca să te poți conecta cu ei.

Și atunci, adulți fiind, când în sfârșit rămânem singuri, fără zgomot, fără oameni, fără sarcini, ne trezim în fața unei minți care nu mai știe cine suntem.
Și ne sperie.
Și ne copleșește.
Și ni se pare că e ceva profund greșit cu noi.

Dar nu e nimic greșit.
E doar o relație neformată.
E doar un atașament interior care nu a fost construit niciodată.
E doar o parte din tine care a rămas mică, speriată, singură și neglijată, pentru că nimeni nu a învățat-o, de mică, că are dreptul să existe, să simtă, să fie.

În astfel de momente se simte cel mai clar ruptura:
nu pentru că ești slab,
ci pentru că nu ai învățat niciodată să fii cu tine fără să te temi că va durea.

Acesta este motivul real pentru care liniștea devine insuportabilă.
Nu pentru că e liniște.
Ci pentru că odată cu liniștea vine întâlnirea cu părțile tale cele mai neatinse.

Noua Zeelandă, locul unde n-am mai avut unde să fug

A fost momentul în care am simțit pe bune ce înseamnă să fii doar tu cu tine.
Un an în care am avut liniște. Un an în care intenționat am fugit la capătul celalalt al lumii. Multă liniște.
Un an în care nu era nimic care să îmi distragă atenția de la mine.
Nici oameni, nici agendă, nici haos, nici zgomot.

Și liniștea aia, oricât de romantic sună, a fost una dintre cele mai dure lecții ale vieții mele.
Pentru că atunci când nu mai ai unde să fugi, tot ce ai amânat se așază lângă tine.
Durerea din trecut.
Frica.
Criticul interior.
Rănile emoționale neînchise.
Tiparele în care intri fără să observi.
Felul în care îți sacrifici nevoile.
Oboseala pe care ai ignorat-o luni sau ani.

Toate alegerile relaționale proaste.

Toată furia.

Toate vin și se așază.
Și în momentele alea înțelegi că stresul pe care îl simți nu e doar despre viața de acum și nici măcar despre job.
Este despre tot ce ai cărat de-a lungul vieții fără să procesezi.

Chiar dacă greu, doresc fiecăruia să aibe parte de „o Noua Zeelandă”, poate măcar așa într-un weekend când pe o vreme ploiasă îți propui să faci niște journaling sua o meditație. Pentru că, uneori, pentru a evolua, avem nevoie să învățăm să stăm cu durerea. Să o vedem mai clar și să ne înțelegem mai bine, cu blândețe.

Stresul nu e doar stres. Este un semn că tu și tu sunteți departe.

Oamenii cred că sunt stresați pentru că au multe sarcini, multe responsabilități, prea puțin timp.
Dar adevărul este că stresul devine apăsător abia când nu ai un centru interior stabil.
Când nu te mai simți acasă în tine.
Când nu ai relația aceea caldă și vie cu tine însăți.

Atunci mintea face exces de analiză.
Atunci corpul se încordează.
Atunci gândurile devin haotice.
Atunci emoțiile se simt ca niște avalanșe.
Atunci apar simptomele fizice fără cauză clară.
Atunci oboseala nu trece.

Toate acestea nu sunt defecte.
Nu sunt slăbiciuni.
Sunt semnale.
Sunt felul în care corpul îți spune:
„Nu ești bine cu tine. Întoarce-te acasă.”

Ce observ azi în cabinet în fiecare zi

Văd oameni minunați.
Oameni care sunt prea buni, prea implicați, prea responsabili.
Oameni care au dus mult prea mult și încă duc.
Oameni care au grijă de toată lumea, dar nu mai știu cum să aibă grijă de ei.

Văd stres, neliniște, anxietate, overthinking.
Văd oameni care nu reușesc să se oprească nici măcar când au nevoie.
Văd suflete care știu doar să dea, nu să se întoarcă spre interior.

Și toate acestea duc în același punct:
o ruptură între ei și ei.

Și, cumva, asta e una dintre cele mai mari dureri ale omului modern. Chiar dacă nu pare…

Nu lipsa timpului.
Nu lipsa energiei.
Ci lipsa relației cu sine.

Dacă ai avea o relație bună cu tine însuți nu ai mai alege activități care îți consumă timpul și energia fără să te hrănească. Nu ai mai alege oameni, locuri de muncă și activități care nu îți sunt benefice. Iar atunci când ceva neplăcut s-ar întâmpla ai observa ce se întâmplă în interiorul tău și în loc de critică și nerăbdare, you would show up for youself.

Și cred că aici e unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le observ în psihoterapie, ceva ce poate nu se vede la suprafață, dar este atât de transformator în profunzime.

Pentru mulți oameni, relația terapeutică este prima relație din viața lor în care cineva se așază lângă ei fără să îi grăbească, fără să îi judece, fără să îi închidă, fără să le spună că simt prea mult sau prea puțin, fără să îi facă să se simtă împovărați sau incomozi.

În cabinet, eu, ca terapeut, apar pentru ei într-un fel în care poate nu a avut cine să fie pentru ei în copilărie.
Sunt acolo blândă, prezentă, caldă, atentă.
Țin spațiul emoțional fără să îl invadez dar ghidând cu grijă procesul spre ceva relevant.
Le oglindesc ceea ce simt, fără să îi fac să se simtă „anormali”.
Le validez experiențele fără să le exagerez sau să le minimalizez.
Le pun întrebări care nu îi împing, ci îi invită.
Le arăt, prin simpla mea prezență, că emoțiile nu sunt un pericol, că interiorul lor nu este „prea mult” și că pot fi priviți și acceptați exact așa cum sunt.

Și, cu timpul, ceva foarte subtil, dar foarte important se întâmplă:
încep să internalizeze această prezență.

Încep să își vorbească lor înșiși cu un ton mai blând, sau cel puțin să observe când sunt prea duri cu ei inșiși.
Încep să își observe lumea interioară cu mai multă răbdare, pentru că asta au văzut în oglindirea terapeutică.
Încep să respire mai adânc în fața unui gând greu, pentru că în cabinet au învățat că este posibil.
Încep să își dea voie să fie vulnerabili cu ei înșiși, pentru că în terapie vulnerabilitatea nu a mai fost pedepsită.
Încep să simtă că sunt demni de atenție și respect, pentru că terapeutul i-a tratat exact așa și le-a arătat cum se simte respectul.

Și acesta este scopul final al terapiei: nu ca omul să depindă de terapeut, ci ca omul să devină, treptat, pentru sine,
aceeași figură caldă, blândă, conținătorare, prezentă și necritică,
pe care o întâlnește inițial doar în cabinet.

Asta implică un proces terapeutic adevărat.
O relație cu sine pe care o reconstruim împreună.
Asta este întoarcerea acasă despre care vorbesc mereu.

Mindfulness – felul în care încerc să mă întorc la mine

Poate că dintre toate lucrurile pe care le fac acum pentru mine, mindfulness-ul este cel mai provocator și în același timp cel mai necesar (pentru că văd imediat beneficiile practicilor în modul în care sunt mai prezentă și cu ceilalți dar și cu mine)

Nu vă vorbesc despre mindfulness pentru că e o tehnică la modă, nu pentru că e recomandat peste tot, nu pentru că ar trebui să ne dea pace. Ci pentru că este, mai sincer decât orice altceva, o reîntoarcere reală la tine. O modalitate prin care ajungi, în sfârșit, să fii prezent în viața ta fără să fugi, fără să te ascunzi, fără să îți amorțești interiorul.

Și pentru că, bineînțeles, pentru o minte ca a mea, crescută în facultăți exigente, în ani de studiu, în gândirea critică de psiholog, a contat enorm să știu că nu este doar „ceva spiritual”, ci este o practică temeinic studiată, validată și susținută științific.
Nu metaforic, nu poetic, ci cu date reale.

Și poate aici e partea cea mai fascinantă: mindfulness-ul are în spate zeci de ani de cercetări serioase, făcute în centre universitare mari, pe mii de oameni. Nu e placebo (cum aratp studiile la multe metode terapeutice alternative) și nici magie. E neurobiologie pură, împletită cu psihoterapie inspirată din practicile budiste.

Mindfulness-ul a fost demonstrat științific că ajută la:
• scăderea activității amigdalei, zona responsabilă de reacțiile de alarmă și anxietate
• îngroșarea cortexului prefrontal, zona responsabilă de autoreglare, luarea deciziilor și calm interior
• scăderea nivelului de cortizol, hormonul stresului
• reglarea sistemului nervos, în special la persoanele cu hipervigilență și traumă de dezvoltare
• creșterea capacității de conștientizare a emoțiilor, fără să te pierzi în ele
• reducerea ruminării și a overthinking-ului
• îmbunătățirea somnului
• creșterea compasiunii față de sine – poate cel mai important pentru cei cu un critic interior dur
• prevenirea recăderilor în depresie (este una dintre cele mai studiate intervenții în acest sens)

Și, pe lângă toate acestea, mindfulness-ul este eficient și în:
• gestionarea stresului intens, pentru că reduce mult reactivitatea automată și te ajută să răspunzi în loc să reacționezi impulsiv
• durerea cronică, prin faptul că schimbă modul în care creierul percepe durerea și reduce tensiunea care o amplifică
• sprijinirea pacienților oncologici, deoarece diminuează anxietatea, oboseala, durerea și stresul medical, îmbunătățind calitatea vieții

Totul prin ceva atât de simplu, dar atât de greu pentru mintea modernă:
să fii prezent în tine.

Și poate că aici începe, de fapt, vindecarea: în acele momente în care stai cu tine nu ca un critic, nu ca un dușman, nu ca un profesor sever, ci ca un însoțitor curios, atent, blând. În acele minute în care înveți să observi, nu să controlezi. Să respiri, nu să forțezi. Să lași lucrurile să apară, nu să le împingi imediat înapoi în inconștient.

Mindfulness-ul nu este doar o tehnică. Este un fel de a-ți reeduca creierul să nu mai creadă că orice emoție e un pericol și că orice gând trebuie crezut.
Este o formă de reparenting interior.
O formă de siguranță.

Sunt în programul MBSR și meditez zilnic aproximativ 45 de minute.
Și pot să spun cu toată onestitatea că mindfulness-ul nu este magic și nu este ușor. Este exact inversul a ceea ce ne imaginăm că ar trebui să fie: nu îți aduce liniște instant, ci te pune fix în fața părților din care ai fugit ani la rând.

Când stai cu tine în tăcere, fără telefon, fără muzică, fără să umpli fiecare minut cu ceva, începe să se ridice tot ce ai împins la marginea conștiinței.
Apar tensiuni în corp.
Apar emoții pe care nu le recunoști imediat.
Apar gânduri care nu te lasă în pace. Apare ceea ce trebuie făcut.
Și e normal.
Mintea face exact ce știe să facă: încearcă să se protejeze.

Dar, cu timpul, ceva începe să se așeze.
Înveți să nu mai crezi primul gând care îți trece prin minte.
Înveți să nu mai alergi după fiecare emoție.
Înveți să nu te mai sperii când apare un nod în gât sau un gol în stomac.
Înveți să rămâi cu tine, chiar și atunci când nu îți place ce găsești acolo.

Mindfulness-ul nu e despre a îți goli mintea.
Este despre a nu te mai lupta cu ea.
Despre a nu mai încerca să controlezi fiecare reacție.
Despre a respira acolo, în mijlocul haosului tău interior, până când haosul începe încet să prindă formă.

Și, poate cel mai prețios lucru, mindfulness-ul îți arată că tu și mintea ta nu sunteți același lucru.
Că tu nu ești fiecare gând care îți trece prin cap.
Că nu trebuie să te identifici cu fiecare frică, cu fiecare critic interior, cu fiecare reacție moștenită.
Că poți sta cu ele fără să te confunzi cu ele.
Că poți rămâne prezentă chiar și atunci când interiorul tău pare să se destrame puțin.

În timp, începe să se formeze în tine o parte calmă, atentă și blândă.
Un observator interior.
O voce pe care nu ai avut-o în copilărie și care nu a existat în medii instabile, critice sau haotice.
O voce care, încet-încet, devine exact ceea ce ai căutat toată viața în ceilalți:
sprijin, siguranță, claritate.

Și asta este, de fapt, miza reală a mindfulness-ului, cât și a procesului terapeutic:
Nu să fii zen.
Nu să îți golesti mintea. Nu să fii perfect.
Nu să devii indiferent și să nu mai ajungă nimic la tine.

Ci să ai, în sfârșit, unde să te întorci în tine. Să îți placă să stai cu tine.
Să construiești acel spațiu interior care a lipsit poate toată copilăria.
Să reconstruiești, pas cu pas, relația cu sinele tău.
Să nu te mai simți singură cu tine.
Să nu te mai sperii de tine.
Să nu mai percepi lumea interioară ca pe o amenințare.

Mindfulness-ul este o formă de iubire de sine, chiar dacă nimeni nu o numește așa.
Este felul în care începi să îți fii alături, să te însoțești, să-ți devii prieten.
Iar pentru mine, și pentru mulți dintre oamenii cu care lucrez, asta a fost una dintre cele mai profunde schimbări. Pentru că acolo, în acele minute aparent simple, începe reconstrucția relației cu tine.

Îți las aici și un link către o meditație ghidată de tip Mindfulness, pe care eu una o fac pe repeat, însă este o meditație de 45 de minute.

Dacă preferi ceva mai scurt și încă nu ești convins că ai beneficia de pe urma unei practici de mindfullness poți arunca un ochi aici.

Relația cu sinele, antidotul real la stres

Cred că acesta este adevărul în care eu cred cel mai mult acum:
stresul nu dispare când îți organizezi mai bine viața, ci când nu te mai porți pe tine ca pe o povară.

Relația cu tine e fundația pe care se așază restul vieții.
De acolo pornesc alegerile care chiar îți fac bine și tot acolo înveți să simți când e cazul să spui „nu” sau să te oprești.

Când ai o relație bună cu tine, începi să recunoști mai ușor ce îți consumă energia și ce îți aduce liniște.
Înveți să îți reglezi emoțiile fără a încerca atât de mult să deții controlul și să te forțezi să te simți în anume fel, ci prin atenție și prezență.
Și tot în relația asta interioară se conturează, încet, limitele tale, nu cele impuse, ci cele autentice, care vin din cine ești tu și de ce ai nevoie.

Și cred că asta e ceea ce învăț eu acum, dar și ceea ce văd cel mai mult la oamenii cu care lucrez:
că viața devine mai ușoară, mai clară și mai suportabilă atunci când ești din nou în contact cu tine.

Când ai un interior care a devenit casă, nu câmp de luptă.
Asta aduce liniște.
Asta reglează sistemul nervos.
Și te ajută să poți să te bucuri de viață altfel.

Și, poate, asta e lecția pe care încercăm cu toții să o învățăm la un moment dat în viață:
să ne întoarcem la noi înșine. Pentru că acolo a fost mereu cheia.

---

Dacă ai simțit că textul ăsta a atins ceva din tine și simți că e momentul să lucrezi mai aproape de tine, îmi poți scrie oricând. Putem începe un proces terapeutic în ritmul tău, exact de acolo de unde ești acum.

Și dacă vrei să rămânem în contact, să primești articole noi și gânduri pe tema relației cu sinele, stresului, burnoutului și traumei de dezvoltare, te poți abona ca să ajungă direct la tine.

Sunt aici.