De ce rezoluțiile de an nou eșuează și ce ar trebui să ne întrebăm înainte să ne stabilim obiective

La început de an, mulți oameni își fac rezoluțiile de An Nou. Liste, intenții bune, promisiuni serioase. „Anul acesta o să fie diferit.”
Și, pentru câteva zile sau săptămâni, chiar pare că este. Prin ianuarie este plin la sala de fitnes, prin martie știm cu țotii, cei care mergem constant, că o să revină lucrurile la normal.

Încet, lucrurile se așază înapoi pe vechile tipare. Entuziasmul scade, energia se duce, apar amânările, iar în loc de motivație rămâne un gând cunoscut: „iar n-am fost în stare”.

Multe dintre obiectivele de An Nou sunt formulate mai degrabă ca speranțe, nu ca procese psihologice. Speranța că vom avea mai multă disciplină, mai mult control, mai multă claritate. Că, odată cu schimbarea anului, se va schimba și ceva esențial în noi.

Din perspectiva psihologiei, aici apare problema. Rezoluțiile de an nou sunt adesea prezentate ca o chestiune de motivație și voință. Ce se vorbește mai puțin este despre impactul lor asupra stimei de sine atunci când ele eșuează. Pentru mulți oameni, fiecare obiectiv abandonat devine încă o dovadă internă că „nu sunt suficient de buni”, „nu duc lucrurile până la capăt” sau „ceva e în neregulă cu mine”. Pentru oricine este dezamăgitor să îți dorești ceva cu toată ființa ta și să nu reușești să pășești mai aproape de acel lucru.

În cabinet văd frecvent acest tipar. Oameni inteligenți, conștienți, care își doresc sincer să facă schimbări, dar care ajung să se judece dur pentru că nu reușesc să se țină de obiectivele propuse. Adesea nu este pentru că obiectivele ar fi prea mari, ci pentru că ele nu sunt aliniate cu realitatea lor emoțională, cu ritmul lor, cu ceea ce au nevoie cu adevărat în acest moment al vieții.

Este important de spus clar: obiectivele nu sunt rele în sine. Pentru unele persoane, mai ales cele orientate spre acțiune, structură și rezultate concrete, obiectivele realizabile, pe termen scurt, pot funcționa foarte bine. Problema apare atunci când folosim același tip de obiective pentru schimbări care țin de identitate, de sens, de viață trăită.

Renunțatul la fumat, mersul constant la sală, schimbarea unei cariere sau căutarea unei vieți mai satisfăcătoare nu sunt simple obiective. Sunt procese complexe, care implică frici, pierderi, obiceiuri vechi, loialități inconștiente și, uneori, părți din noi care nu sunt încă pregătite pentru schimbare.

Ce am observat de-a lungul timpului este că multe dintre dorințele și obiectivele pe care ni le propunem la început de an NU vin dintr-un loc profund aliniat. Vin din comparație, din presiunea socială, din ideea despre cum ar trebui să arate o viață reușită. Și mult mai rar dintr-o conectare între minte, corp, suflet și ceea ce ne-ar aduce, cu adevărat, un sentiment de sens și liniște.

Poate că, înainte de a ne întreba ce obiective ne punem anul acesta, ar fi mai util să ne întrebăm de ce le vrem. Ce încearcă ele să repare. Ce promitem, de fapt, prin ele. Și dacă aceste rezoluții ne apropie de noi sau doar ne mai cer încă un efort de adaptare, doar ne mai umple timpul.

Poate cea mai importantă muncă de început de an nu este să ne facem o listă mai bună de obiective, ci să înțelegem mai bine procesul prin care ajungem să ni le dorim. Poate nu să ne dorim să facem mai mult, ci să înțelegem de ce facem ce facem și să ne conectăm la propriul ritm.

De ce eșuează rezoluțiile de an nou? Legătura dintre rezoluțiile de an nou, eșec și stima de sine

La început de an, mulți oameni își fac rezoluțiile de An Nou, cu speranța că lucrurile se vor așeza diferit.

Ce ne arată studiile despre rezoluțiile de an nou?

8–9% dintre oamenii care își pun rezoluții de An Nou reușesc să le ducă la capăt pe parcursul anului.

Aproximativ 23% renunță în prima săptămână, iar până la sfârșitul primei luni mult peste jumătate renunță complet.

~40% pot păstra rezoluțiile până la jumătatea anului, iar procentul scade pe măsură ce trec lunile.

Când vezi aceste procente, e tentant să tragi concluzia că oamenii nu se țin de treabă. Eu cred că asta ne indică că lucrurile nu sunt chiar atât de simple pe cât credem. Procentele astea spun, de fapt, cât de complex este procesul de schimbare umană și cât de ușor îl reducem la ceva ce nu este.

Ceea ce scriu în acest articol nu e doar o impresie personală. American Psychological Association vorbește de ani de zile despre cât de dificil este să menținem rezoluțiile de An Nou și despre importanța de a înțelege procesul psihologic din spatele schimbării, nu doar comportamentul în sine.

Schimbarea nu înseamnă doar să faci ceva diferit. Înseamnă să renunți la ceva familiar. La obiceiuri care au avut, cândva, un rol. La identități vechi. La moduri de a te proteja. Și da, pentru unii acestea sunt mâncatul, fumatul, băutul sau alte delectări mai puțin sănătoase. Iar reununțarea la ceea ce ți-a adus confort o viață întreagă nu se rezolvă prin entuziasm de început de an sau printr-un workshop de vision board.

Poate tocmai de aceea există atât de multă frustrare în jurul rezoluțiilor (cel puțin în rândul psihologilor alora care le-a plăcut școala și încă citesc studii). Nu pentru că ideea de obiective ar fi greșită, ci pentru că încercăm să aplicăm soluții superficiale la probleme care nu sunt deloc simple și brusc devin populare chiar dacă aduc rezultate proaste. Și cu cât le simplificăm mai mult, cu atât crește distanța dintre ce ne promitem și ce reușim, de fapt, să trăim.

Aici cred că e miza reală a discuției despre rezoluții. Nu dacă funcționează sau nu, ci dacă ne ajută să înțelegem mai bine ce presupune schimbarea pentru fiecare om în parte, fiecare dintre noi având o altă istorie, limite, cultură și cu nevoi diferite de ale altora.

Un lucru care se spune rar despre rezoluțiile de An Nou este că ele nu sunt neutre din punct de vedere psihologic. Nu sunt doar niște intenții puse pe hârtie. Ele devin rapid repere interne prin care oamenii ajung să se evalueze pe ei înșiși.

Atunci când un obiectiv nu este atins, nu rămâne la nivelul de n-a mers planul. Pentru mulți oameni, mesajul care se instalează este mult mai personal: „nu sunt suficient de disciplinat”, „nu pot duce lucrurile până la capăt”, „mereu încep și renunț”.

Psihologia ne arată că eșecul repetat în atingerea obiectivelor este asociat cu o scădere a stimei de sine și cu o creștere a autocriticii. Cu fiecare rezoluție abandonată, se mai adaugă o mică fisură în relația pe care o avem cu noi înșine. Nu pentru că schimbarea ar fi imposibilă, ci pentru că ajungem să ne explicăm eșecul prin defecte personale, nu printr-o formulare greșită a obiectivelor.

Problema devine și mai mare atunci când rezoluțiile sunt formulate foarte general: „vreau să fiu mai organizat”, „vreau să am mai multă voință”, „vreau să fiu mai echilibrat”. Aceste obiective nu oferă criterii clare de reușită, iar creierul rămâne într-o stare constantă de evaluare negativă. Orice pas pare insuficient. Orice abatere devine dovadă de eșec.

În timp, acest mecanism duce la un cerc vicios. Cu cât stima de sine este mai fragilă, cu atât oamenii tind să își propună obiective și mai ambițioase, în speranța că „de data asta” vor demonstra că pot. Iar când lucrurile nu ies, autocritica devine și mai dură. Nu schimbarea e problema, ci modul în care ajungem să ne vorbim nouă înșine despre ea.

În cabinet, văd oameni care au resurse, inteligență și capacitate reală de a face schimbări, ajung să evite complet ideea de obiective, pentru că le asociază cu eșecul și rușinea. Nu mai vor să își promită nimic, nu pentru că nu le pasă, ci pentru că fiecare promisiune a devenit o potențială sursă de dezamăgire față de sine.

Stima de sine nu crește atunci când ne cerem mai mult cu forța. Crește atunci când acționăm. Iar pentru a acționa avem nevoie să ne stabilim obiective care țin cont de ritmul nostru, de contextul nostru de viață și de punctul real din care pornim.

De aceea, înainte de a ne întreba ce vrem să realizăm anul acesta, poate ar fi mai sănătos să ne întrebăm ce efect au avut până acum rezoluțiile asupra felului în care ne vedem pe noi înșine. Dacă ne-au apropiat de noi sau, dimpotrivă, ne-au învățat să ne judecăm mai aspru.

Pentru că schimbarea care vine pe fond de rușine, frustare și presiune internă nu este una sustenabilă. Iar obiectivele care sapă la stima de sine, chiar și atunci când sunt bine intenționate, ajung să facă mai mult rău decât bine.

Dorințe autentice vs. dorințe împrumutate

Nu toate dorințele și rezoluțiile de an nou pe care le avem sunt ale noastre.
Unele apar dintr-un loc sincer. Altele apar pentru că „așa se face”, „așa e bine”, „așa ar trebui”. Pentru că vedem peste tot în jur, în special pe rețelele de socializare, cum trăiesc alții, ce au, ce afișează, ce arată bine. Și, inevitabil, apare comparația. Ideea că poate, dacă aș reuși și eu să am asta aș fi mai fericit(ă). The grass look always greener on the other side. (dincolo de gard, iarba e mai verde)

De multe ori ne trezim cu liste de obiective fără să ne fi întrebat cu adevărat de unde vin. Le scriem repede, le preluăm din jur și ni se par firești. Mai multă disciplină ar însemnă mai mult succes. Un corp mai bun. O viață mai echilibrată. Sună corect, matur. Dar nu înseamnă neapărat că sunt și potrivite pentru tine.

Spun asta și din propria experiență, și din lucrul cu oamenii. De multe ori, la început, apar exact aceste proiecții ale societății. Dorințe frumos ambalate, bune pentru noi, care par ale noastre, dar care, la o privire mai atentă, vin mai degrabă din adaptare decât din aliniere.

Abia după timp, după muncă interioară reală, după momente de liniște, de reflecție, de reconectare cu corpul, cu ritmul propriu, încep să iasă la suprafață dorințe diferite. Acelea sunt mai simple, mai tăcute. Uneori complet opuse față de ce credeau inițial oamenii că își doresc. Și, în foarte multe cazuri, mult mai aproape de ceea ce le-ar aduce, de fapt, un sentiment de sens și mulțumire.

Cineva poate porni în a-și stabili rezoluțiile de an nou cu ideea că își dorește o carieră mai ambițioasă, mai vizibilă, un rol nou, mai multă validare profesională. Iar pe parcursul proceselor terapeutice, când se oprește puțin din ceea ce este automatism și se conectează la sine mai profund, (prin introspecție, meditație, descoperire dirijată) apare o imagine complet diferită: timp petrecut acasă cu copilul, o după-amiază liniștită, o prăjitură făcută cu cel mic. Aceastea sunt dorințele adevărate, cele pentru sine, nu pentru validarea socială.

Alții își propun să călătorească mai mult, să vadă locuri noi, să bifeze experiențe. Și abia mai târziu își dau seama că ceea ce le lipsește nu este aventura, ci timpul de calitate cu părinții, cu familia, cu partenerul. Poate vor mai multă prezență, conexiune și o viață de care să nu mai fugă. Lucruri care nu arată spectaculos din exterior, dar care liniștesc ceva profund în interior.

Asta nu înseamnă că dorințele inițiale sau rezoluțiile de an nou au fost greșite, ci mai degrabă, au fost împrumutate. Omul tinde să copieze ceea ce vede în jur. Chiar și dorințe preluate dintr-un context care valorizează anumite lucruri și ignoră altele. Iar problema cu dorințele împrumutate este că, oricât de bine ar arăta, ele cer multă energie și oferă puțină liniște.

Poate de aceea atât de multe obiective și rezoluții de an nou nu rezistă în timp. Nu pentru că oamenii nu ar fi consecvenți, ci pentru că încearcă să construiască o viață pe dorințe care nu le aparțin cu adevărat.

Trăim într-un context în care atenția și energia noastră sunt captate constant de ideea de succes, performanță, acumulare. Mai mult înseamnă mai bine, mai sus. Și ajungem să confundăm foarte ușor aceste lucruri cu fericirea. Când, de fapt, pentru mulți oameni, starea de bine vine din ceva mult mai simplu: o seară liniștită acasă, o baie caldă, o masă simplă într-un spațiu care se simte ca acasă.

Poate că și obiectivele și rezoluțiile de an nou legate de slăbit, de mers la sală sau de renunțat la fumat merită privite din acest unghi. Poate merită niște întrebări mai profunde: ce mi-ar aduce mai multă pace în corp? Mai multă ușurință? Mai puțină tensiune? Pentru unii, asta poate însemna mai multă mișcare. Pentru alții, mai multă blândețe și mai puțină presiune.

Poate că nu avem nevoie de mai multă performanță. Poate avem nevoie de mai multă liniște. Iar dacă un obiectiv sau o rezoluție de an nou nu ne apropie de asta, merită măcar pus sub semnul întrebării.

Întrebări care merită puse înainte de a-ți seta un obiectiv sau rezoluțiile de an nou

Înainte să îți faci o listă nouă de rezoluții, poate merită să stai puțin cu câteva întrebări. Nu căuta răspunsuri perfecte, dar aruncă o privire să vezi din ce loc pornesc dorințele tale.

Ce parte din mine vrea acest obiectiv?
E o parte obosită care vrea pauză?
E o parte anxioasă care vrea control?
Sau e o parte care chiar știe ce îi face bine?

Ce cred că îmi va aduce acest obiectiv?
Mai multă liniște?
Mai multă siguranță?
Validare?
Dacă nu mi-ar aduce asta, l-aș mai vrea?

Dacă nimeni nu ar ști că îl ating, l-aș mai dori?
Dacă nu ar exista like-uri, confirmări sau comparații, ar mai conta pentru mine?

Ce aș pierde dacă acest obiectiv s-ar împlini?
Timp?
O anumită identitate?
Un rol familiar?
Uneori, rezistența nu vine din lene, ci din pierderi reale pe care nu le recunoaștem.

Cum vreau să mă simt, nu ce vreau să obțin?
Mai liniștit(ă)?
Mai prezent(ă)?
Mai conectat(ă)?
Obiectivul e doar un mijloc, nu scopul final.

Este acest obiectiv despre a adăuga ceva sau despre a renunța la ceva?
Mai multă muncă sau mai puțină presiune?
Mai mult control sau mai multă flexibilitate?

Ce s-ar întâmpla dacă nu mi-aș seta niciun obiectiv anul acesta?
Ce frică apare aici spune, de multe ori, mai mult decât obiectivul în sine.

Nu toate aceste întrebări vor avea răspuns imediat. Și e în regulă. Unele au nevoie de timp, de experiență, de liniște. Important este să nu le ocolești. Pentru că obiectivele care pornesc din grabă tind să se stingă repede. Cele care pornesc din claritate, chiar dacă sunt mai mici, rezistă.

Dacă ai nevoie de mai multe sfaturi pentru a-ți stabili obiectivele și a te asigura că acestea vor avea succes, te invit să citești și articolul de anul trecut unde găsești pași concreți pentru a-ți atinge obiectivele.

Poate că, după toate aceste reflecții, cel mai important lucru nu este dacă îți pui sau nu rezoluții anul acesta. Ci dacă ești dispus(ă) să te oprești puțin și să te întrebi ce ai nevoie cu adevărat. Pentru unii oameni, aceste întrebări sunt suficiente și pot fi explorate în ritmul propriu. Pentru alții, procesul e mai clar și mai așezat atunci când nu este parcurs singur.

Dacă simți că te învârți între dorințe care nu se mai leagă, că știi ce „ar trebui” să vrei, dar nu mai știi ce îți face bine, poate fi util să ai un spațiu de ghidare. Un loc în care să pui lucrurile cap la cap, fără presiune și fără așteptări nerealiste. Dacă ai nevoie de sprijin în clarificarea obiectivelor tale sau în înțelegerea procesului prin care treci, poți programa o consultație cu mine chiar de pe această pagină mai jos. Sau îmi poți scrie un email la psiholog@denisaholl.ro . Uneori, primul pas nu este să faci mai mult, ci să înțelegi mai bine din ce loc pornești.