despre nevoi neauzite, alegeri care ne consumă și momentul în care nu ne mai putem întoarce ușor

Povestea pantofiorilor roșii

Una dintre poveștile care m-a lovit în plex cel mai mult pe parcursul dezvoltării mele personale și în drumul de recuperare din complexul salvatorului dar și al recuperării din oboseala cronică este povestea pantofiorilor roșii pe care am citit-o în cartea Femei care aleargă cu lupii, de Clarissa Pinkola Estes, o carte care conține mai multe povești și mituri și explică arhetipurile feminine într-un mod psihanalitic de o detaliere extraordinară. Chiar și pentru mine, terapeut din orientarea psihodinamică, soră bună cu psihanaliza, pot zice că a fost un pic prea mult 😊 dar uite că las aici o mică parte care sper să fie la fel de relevantă pentru femeile care trudesc prea mult, la fel cum a fost și pentur mine, cu ani în urmă.

De ce ajungem atât de departe de noi înșine

Mi-am amintit de această carte în timp ce mă întrebam, ușor retoric, de ce atât de multe din noi femeile, clientele mele, se simt atât de îndepărtate de esența lor? Cred că fiecare clientă cu care lucrez exprimă la începutul procesului terapeutic că își dorește să se descoperă, să fie ea însăși, să se aproprie de adevărata ea, esență, ce-o fi aia! Și e chiar culmea, că noi femeile, ne-am pierdut sinele, ne-am îngropat dorințele și că ajungem de fapt, să plătim pe cineva, să mergem la cursuri și să tot săpăm ca să avem iare curajul să ne uităm în grădina sufletului nostru. E ca și cum ne este frică sau avem nevoie de o altă persoană să ne zică, „nu, nu ești nebună că ceri x”, „nu, nu ceri prea mult când y” „nu, asta nu te face o persoană dificilă, e normal să ai nevoie de la partenerul tău să …” ca si cum avem nevoie de validare pentru tot ce căutăm.

Si sa nu ne mirăm că singurul lucru pe care îl facem foarte bine e să muncim până la epuizare pentru că acesta a fost cel mai acceptabil mecanism al nostru să…dansăm…

Epuizarea emoțională nu începe cu prea mult, ci cu prea puțin din tine

Povestea pantofiorilor roșii

„A fost odată o biată orfană, care nu avea pantofi. Dar mereu aduna bucăți de pânză de oriunde găsea și, cu timpul, reuși să-și coase singură o pereche de pantofi roșii. Erau cam grosolani, ce-i drept, însă ei îi plăceau. Și-apoi o făceau să se simtă bogată, deși în fiecare zi trebuia să umble până noaptea târziu prin păduri căutând ceva de mâncare.

Într-o zi, pe când mergea abătută pe drum, în zdrențele-i ponosite și încălțată cu pantofii cei roșii, chiar în dreptul ei opri o trăsură aurită.

Înăuntru era o femeie bătrână, care îi zise că o va lua acasă la ea și o va crește ca pe fiica ei. Porniră, așadar, spre casa bătrânei doamne și acolo, copila fu spălată, pieptănată, primi apoi lenjerie albă ca spuma laptelui, o rochie frumoasă de lână, ciorapi albi și pantofi negri de lac. Când fetița își ceru vechile-i haine, dar mai cu seamă pantofii cei roșii, bătrâna doamnă îi spuse că aruncase în foc și zdrențele-i murdare și hidoșeniile de pantofi. Totul arsese și se făcuse scrum.

Cu toată bogăția din jurul ei, fetița se întristă. Acei sărăcăcioși pantofi roșii, cusuți cu mâinile ei, o făcuseră atât de fericită… Acum trebuia să stea tot timpul cuminte, să meargă frumos și să vorbească numai când e întrebată. Un dor ascuns îi mistuia inima, iar pantofii ei roșii îi lipseau mai mult ca oricând.

Când fata mai crescu, în ajunul Zilei Inocenților în care urma să primească confirmarea, doamna cea bogată o duse la un cizmar bătrân și șchiop, să-i cumpere pantofi noi pentru acest eveniment. În vitrina cizmăriei, era o pereche de pantofi roșii, făcuți din pielea cea mai fină. Îți luau ochii de frumoși ce erau!… De cum îi văzu, fața copilei se lumină și, cum inima ei flămândă îi dădea ghes, pe aceia îi alese, deși nu se cădea să meargă cu pantofi roșii la biserică. Bătrâna doamnă, pe care vederea o cam lăsase, nu văzu culoarea pantofilor și-i cumpără. Iar cizmarul, zâmbind pe sub mustață, îi făcu fetiței cu ochiul și-i împachetă.

A doua zi, în biserică, toată lumea se uita țintă la picioarele fetei. Pantofii roșii străluceau ca merele lustruite, ca inimile, ca prunele proaspăt spălate… Toate privirile erau dezaprobatoare – până și icoanele de pe pereți, până și statuile le aruncau priviri pline de reproș. Ei însă îi plăceau din ce în ce mai mult. Și astfel, când preotul începu să psalmodieze, corul să cânte, iar orga să sune, fetița gândi că nimic nu era mai frumos pe lume decât pantofii ei roșii.

Abia spre seară află și bătrâna doamnă de culoarea roșie a pantofilor.
— Să nu îndrăznești să-i mai încalți vreodată! o amenință bătrâna.
Duminica următoare, însă, fata nu rezistă să nu-și pună pantofii roșii în locul celor negri, și o însoți ca de obicei pe bătrână la biserică.

La intrarea în biserică ședea un soldat bătrân, care-și ținea brațul legat într-o eșarfă. Purta un surtuc gros, din postav verde și avea o barbă roșie. Soldatul se înclină și ceru voie să șteargă de praf pantofii fetei. Copila îi întinse un picior, apoi pe celălalt, iar soldatul bătu încetișor cu degetele în talpa pantofilor. Fetița simți în aceeași clipă niște furnicături ușoare în tălpile picioarelor.
— Nu uita să rămâi la dans! îi zise el zâmbind și făcându-i cu ochiul.

Din nou se uitară toți chiorâș la pantofii roșii. Ei însă atât de mult îi plăceau pantofii, roșii ca zmeura, roșii ca rodia, că nu se mai putea gândi la nimic altceva. Nici predica n-o mai urmărea. Era atât de ocupată să-și răsucească și să-și răsucească picioarele, admirându-și pantofii, încât uită cu desăvârșire să cânte.

— Ce frumoși pantofi de dans! exclamă soldatul cel beteag când ea și bătrâna doamnă ieșiră din biserică. La acele vorbe, fetița schiță pe loc câțiva pași de dans. De cum prinseră însă picioarele a juca, nici gând să se mai oprească, și fata trecu dănțuind peste răzoarele de flori și dispăru în spatele bisericii. Parcă-și pierduse mințile! Dansă o gavotă, apoi un ceardaș, trecu drumul în pași de vals și o luă peste câmp.

Vizitiul bătrânei doamne sări iute de pe capră și fugi după fată. Puse în sfârșit mâna pe ea și o aduse înapoi la trăsură, dar picioarele fetei, în pantofii cei roșii, dănțuiau mai departe în aer, ca și cum ar fi fost încă pe pământ. Vizitiul și bătrâna doamnă trăgeau acum de pantofi, încercând să-i scoată. Ce mai balamuc! Ei cu pălăriile strâmbe pe cap, fetița dând într-una din picioare… În cele din urmă, însă, pantofii fură scoși, iar picioarele fetei se liniștiră.

Când ajunseră acasă, bătrâna doamnă zvârli nenorociții de pantofi tocmai sus, pe cel mai înalt raft al unui dulap, și-i interzise fetei să se mai atingă de ei. Fetița însă nu se putea opri să nu-i privească, să nu-i dorească. Erau, pentru ea, cel mai frumos lucru de pe fața pământului.

Nu trecu mult și bătrâna doamnă căzu bolnavă. Cum plecară doctorii, copila se strecură pe furiș în odaia unde erau păstrați pantofii cei roșii. Se uită lung la ei acolo sus, pe dulap. Și, tot privindu-i, o dorință năvalnică puse stăpânire pe ea. Luă iute pantofii și, gândind că nu face niciun rău, și-i puse în picioare. Dar numai ce-i încălță, și iarăși o prinse pofta să danseze.

Ieși pe ușă dansând, coborî scările în pași de gavotă și ceardaș, apoi prinse a se roti amețitor în ritm de vals. Era în culmea fericirii și nu-și dădu seama că a dat de necaz până-n clipa când vru să se-nvârtă spre stânga, iar pantofii n-o lăsară și-o învârtiră spre dreapta. Vru apoi să danseze în cerc, dar pantofii o duseră drept înainte. Și fiindcă pantofii o purtau acum pe fetiță, în loc să fie invers, ei o duseră în stradă și apoi peste câmpuri mlăștinoase, spre pădurea întunecată.

Acolo, rezemat de un copac, ședea nimeni altul decât soldatul cel bătrân cu barbă roșie, cu surtucul lui verde și cu brațul legat în eșarfă.
— O, strigă el, ce frumoși pantofi de dans!

Speriată, copila vru să-i scoată, dar cu cât trăgea mai tare, cu atât se strângeau mai abitir pe picior. Sări de pe un picior pe altul, tot încercând să-și scoată pantofii, dar piciorul rămas pe pământ dănțuia mai departe cu aceeași frenezie, iar cel din mâna sa îi ținea și el isonul.

Și dansa… dansa… Peste dealuri, peste văi, pe ploaie, pe arșiță, pe ninsoare… Dansa ziua, dansa noaptea… Dar era groaznic: pentru că nu exista odihnă.

Ajunse astfel într-un cimitir, însă un spirit înfricoșător o alungă.
— Ai să dansezi cu pantofii ăștia roșii, îi strigă el, până-ai să devii o fantomă, un spectru, până ți-o atârna pielea pe oase, până n-or mai rămâne din tine decât niște măruntaie care dansează. Ai să mergi dintr-un loc în altul și, la fiecare poartă, ai să bați de trei ori, iar când oamenii ți-or deschide, văzându-te, se vor teme să nu fie și ei loviți de aceeași năpastă. Dansați, pantofilor roșii! Dansați!

Mititica vru să-i ceară îndurare, dar până să mai spună ceva, pantofii o și luară din loc, ducând-o cu ei, în dansul lor nebun, prin bălți, peste râuri, prin hățișuri. Iar ea dansa, dansa…

Într-un târziu, ajunse din nou la fosta ei casă și văzu oameni plângând. Bătrâna doamnă, care-o adăpostise în casa ei, murise. Dar chiar și atunci, chiar și acolo, ea dansa și dansa, căci nu se putea opri.

Înspăimântată și istovită, intră dansând în pădurea în care trăia călăul orașului. Simțind-o că se apropie, securea călăului, aninată într-un cui pe perete, începu să tremure.
— Te implor, îl rugă ea pe călău când ajunse dănțuind la poarta lui, taie-mi pantofii și scapă-mă de soarta asta blestemată!

Călăul luă securea și tăie baretele pantofilor roșii, dar pantofii nu ieșiră din picioare. Atunci fetița, cu lacrimi în ochi, îl rugă să-i taie picioarele. Iar călăul îi tăie picioarele. Iar pantofii cei roșii, cu picioare cu tot, se duseră învârtindu-se spre pădure și dispărură apoi în spatele lui.”

Sufletul flămând: când nu mai știi ce ai nevoie

Și dacă stai puțin cu povestea asta… nu e despre pantofi.

E despre o fată care, pentru prima dată în viața ei, simte că are ceva al ei. Ceva care nu i-a fost dat de altcineva, nu i-a fost impus, nu i-a fost corectat. Ceva făcut de ea, ales de ea, dorit de ea, care nu este perfect, nu este strălucitor, dar pentru ea este sufficient.

Și vine cineva, baba, una dintre capcanele din poveste, și îi aruncă în foc ceva de suflet. Transmitec lar idea că „ceea ce ție îți place nu este frumos, nu ținem în casă așa ceva.”, „părerea ta nu contează, eu știu mai bine pentru tine”.

Pantofii roșii sunt mai mult decât un obiect. Sunt o experiență de sine.

Bineînțeles că nimeni nu o învață ce să facă cu emoțiile, dorințele, nevoile ei.

Din contră. I se iau lucrurile vechi, i se arde trecutul, i se dă o formă „mai bună”, mai acceptabilă, mai prezentabilă. Învață repede că există o variantă nouă a ei care e preferată. Și o alta… care nu.

Și de aici începe ruptura.

Nu mai e despre ce simte ea.
E despre cum ar trebui să fie.

Și dacă stau cu povestea asta mai mult decât la nivel de suprafață, mie nu mi se pare că e despre niște pantofi, ci despre o foame profundă, tăcută, de care fata nici măcar nu e conștientă, dar care îi va organiza toată viața.

Nu știe exact ce îi lipsește, nu are limbaj pentru asta, nu a fost învățată să se uite în direcția aia, dar simte foarte clar că ceva din ea nu e hrănit, că ceva rămâne în gol, și atunci, în momentul în care apar pantofii roșii cei frumoși și noi, nu se atașează de ei pentru că sunt frumoși, ci pentru că, pentru prima dată, ceva din interiorul ei prinde viață, capătă culoare, capătă sens.

Și aici, sincer, cred că e o paralelă foarte directă cu femeia de azi, pentru că și noi trăim mult timp fără să știm exact ce avem nevoie, fără să avem acces real la dorințele noastre, fără să știm cum arată pentru noi „suficient”, dar cu o senzație difuză și constantă că ceva nu e în regulă, că suntem departe de noi, că trăim mai mult în adaptare decât în contact.

Și atunci, inevitabil, ne agățăm.

De ce ne agățăm de lucruri care ne consumă?

Ne agățăm de relații care nu ne hrănesc, dar în care măcar nu suntem singure, ne agățăm de muncă pentru că acolo știm cine suntem și primim validare clară, ne agățăm de obiceiuri care nu ne fac bine, dar care ne reglează suficient cât să putem merge mai departe.

Nu pentru că nu știm mai bine, ci pentru că e o formă de supraviețuire a unei nevoi care nu a fost niciodată înțeleasă până la capăt.

Doar că, la un moment dat, exact ca în poveste, nu mai e despre alegere.

Viața pe pilot automat: cum arată burnout-ul în realitate

Nu mai e „îmi place”, nu mai e „vreau”, ci devine „nu mă mai pot opri”, și atunci începe lupta, aceea pe care o văd foarte des și în cabinet, în care femeile încearcă din răsputeri să schimbe ceva la suprafață: să muncească mai puțin, să iasă din relații, să aibă mai multă grijă de ele, și totuși, de fiecare dată, se întorc în același tipar, în același ritm, în același dans care le epuizează.

Și poate că întrebarea incomodă, dar necesară, nu e de ce nu reușim să ne oprim, ci de ce ne-am agățat atât de tare, atât de devreme, de niște „pantofi” care nu aveau cum să ne ducă niciodată în locurile pe care ni le dorim. De ce am căzut în atâtea capcane (caleașca aurită, bătrăna doamnă, distrugerea comorii, a pantofilor cusuți de mână, lezarea instinctelor ca urmare a captivității, tentativa de a duce în ascuns dorințele sufletului, scindarea, teama de opinie publică și ascunderea, încercarea de a fi cuminte, duplicitatea)?

Nevoi neauzite și adaptare excesivă: rădăcina epuizării

Pentru că, dacă avem curajul să ne uităm un pic mai adânc, de multe ori nu mai e despre ceea ce credem că e în neregulă la viața noastră, relația respectivă, sau despre job, sau despre obiceiul în sine, ci despre faptul că ele au venit să acopere ceva ce nu a fost văzut, ceva ce nu a fost primit, ceva ce nu ne-am permis să formulăm nici măcar față de noi.

Și aici e partea cea mai dificilă, pentru că presupune să stai în fața unui spațiu în care nu ai răspunsuri clare, în care nu știi exact ce vrei, în care simți doar că sufletul e flămând, dar nu are încă limbaj, nu are direcție, nu are formă.

Și e mult mai ușor să umpli spațiul ăla cu ceva – orice – decât să stai cu el.

Dar poate că oprirea reală nu vine din forță și nici din decizii drastice, ci din capacitatea de a nu mai fugi imediat spre următorii „pantofi” lucioși, și de a rămâne suficient cât să începi, încet, să înțelegi ce e, de fapt, dedesubt.

„Pantofii roșii” din viața ta: unde repeți fără să mai alegi

Întrebări de reflecție și journaling

Când te uiți la viața ta acum, unde simți că ai intrat într-o „caleașcă aurită”?
Unde ceva a arătat bine din exterior, a părut salvator, dar a venit la pachet cu pierderea unei părți din tine?

Unde ai acceptat să fii „crescută”, modelată, ajustată… în loc să fii lăsată să fii tu sau să te dezvolți în direcția pe care ai vrut-o?
Unde ai învățat că e mai sigur să te adaptezi decât să te exprimi?

Ce ai „ars” din tine ca să fii acceptată?
Ce părți din tine au devenit „prea mult”, „nepotrivite”, „rușinoase”… și au fost împinse deoparte?

Care sunt „pantofii cusuți de mână” din viața ta, lucrurile care erau ale tale, dar la care ai renunțat ca să fii iubită sau validată?

Unde simți că instinctele tale au fost slăbite sau ignorate?
În ce situații ai simțit că ceva nu e în regulă… dar ai mers mai departe oricum?

Cât de mult ai încredere, în prezent, în ce simți tu?
Sau ai nevoie, de fiecare dată, de confirmare din exterior că „nu ești prea mult” sau „nu ceri prea mult”?

Ce dorințe duci în ascuns?
Ce parte din tine trăiește „pe furiș”, fără să fie văzută, fără să fie recunoscută în viața ta reală?

Unde apare scindarea în viața ta?
Cine ești tu în interior… și cine ești în relații, la muncă, în rolurile tale?

Cât de mult te influențează opinia celorlalți?
Unde îți ajustezi alegerile, comportamentul sau chiar dorințele ca să nu fii judecată, respinsă sau văzută diferit?

Unde ai ales să fii „cuminte”, deși în tine era revoltă, dorință, sau un „nu” foarte clar?

În ce zone din viața ta există duplicitate?
Unde spui ceva… dar simți altceva?
Unde trăiești o viață care arată într-un fel… dar se simte complet diferit pe interior?

Care sunt „pantofii roșii” ai tăi, concret?
Ce faci în mod repetat, deși știi că te epuizează?

Ce îți promiți că vei schimba… dar continui să faci la fel?

Și poate cea mai incomodă întrebare:

Dacă te-ai opri din acest „dans”… ce ai întâlni în tine?

Ce emoție, ce gol, ce nevoie ar ieși la suprafață?

Dacă ceva din ce ai citit a atins un punct sensibil sau a deschis o întrebare în tine, îmi poți scrie oricând la psiholog@denisaholl.ro. Chiar îmi face plăcere să citesc și să rămân în contact cu femeile care trec prin procesele astea.

Țin workshopuri în mod regulat, în care lucrăm exact cu genul ăsta de teme, mai în profunzime, așa că dacă simți că vrei să mergi mai departe cu explorarea asta, te poți abona la newsletter și te țin la curent.