Momentul în care mi-am dat seama că nu vreau să mai fiu persoana mereu obosită

Povestea mea de burnout și epuizare emoțională

Când oboseala devine parte din identitatea ta

A existat o perioadă în viața mea în care a fi obosită părea aproape parte din identitatea mea.

Nu genul normal de oboseală care trece după o noapte bună de somn. Ci o oboseală mai adâncă. Genul care stă undeva în spatele ochilor și te însoțește toată ziua, indiferent cât de bine pare că îți merge viața din exterior.

Mult timp mi-am spus că este normal.

Toată lumea este ocupată. Toată lumea este stresată. Toată lumea are multe pe cap. Cel puțin asta este povestea pe care ne-o spunem unii altora, mai ales în cultura noastră unde munca multă este aproape o virtute.

Probabil am crescut și eu în spiritul acesta.

Am avut un bunic militar și o mamă care părea o zeiță cu zece mâini. Făcea totul în casă, muncea mai mult de opt ore pe zi și totuși reușea să țină lucrurile în ordine. Din copilărie am învățat că trebuie să faci multe, să fii disciplinat și să nu pierzi vremea.

În lumea în care am crescut eu, statul degeaba era pentru leneși.

Așa că ani de zile viața mea a arătat cam la fel. Trezit devreme, muncă multă, program încărcat, proiecte peste proiecte. Eram mereu în mișcare și, într-un fel, asta îmi confirma că fac ceea ce trebuie.

O perioadă din viața mea am locuit în Bermuda.

Acolo am avut pentru prima dată contact cu un alt ritm de viață. La 6:30 dimineața eram în sală, mergeam la muncă, dar rareori lucram mai mult de nouă ore. Cultura de acolo era diferită. O cultură de insulă, în care viața se trăiește cu oamenii, în comunitate, nu doar în jurul muncii.

A fost pentru prima dată când am simțit ce înseamnă un anumit echilibru.

Apoi m-am întors în România.

Și, pentru câțiva ani, am pierdut aproape tot ce câștigasem acolo. Ritmul a devenit din nou rapid, zilele mai lungi, iar munca a început să ocupe din ce în ce mai mult spațiu. Am ajuns să lucrez uneori douăsprezece ore pe zi, cu weekenduri pline de cursuri și formări.

La momentul respectiv mi se părea normal.

Îmi spuneam că vreau să mă perfecționez. Că vreau să devin din ce în ce mai bună. Că trebuie să mai învăț ceva, să mai fac un curs, să mai adaug o competență.

Doar că, într-un fel, parcă nu era niciodată suficient.

Orice realizam devenea rapid normalul. Orice nu ieșea perfect devenea o mică dramă personală. Îmi amintesc și acum cum un 9 la facultate venea uneori cu o lacrimă în colțul ochiului.

Ce era ciudat este că, din exterior, lucrurile arătau foarte bine.

Dar în interior trăiam cu un sentiment constant că duc totul singură. Că fac multe și totuși parcă nimeni nu vede cu adevărat efortul. Și că, indiferent cât fac, nu pare să fie vreodată de ajuns.

De ce ajungem să trăim mereu obosiți fără să ne dăm seama

Mult timp am crezut că așa arată viața.

Că lucrurile importante se obțin doar prin muncă grea. Că trebuie să împingi constant înainte. Că trebuie să reziști.

Costul real al acestui mod de a trăi a început să apară încet.

Eram mereu obosită. Începusem să uit lucruri. Și, poate cel mai interesant, liniștea devenise ceva cu care nu mai știam să stau.

Orice moment liber trebuia umplut cu ceva.

Un proiect. Un plan. O idee. O sarcină. Era ca și cum mintea mea nu mai știa să existe fără presiune.

Uneori corpul meu era cel care trăgea frâna.

Ajungeam să mă îmbolnăvesc sau să cad atât de tare încât abia reușeam să îmi revin. Apoi reveneam din nou la aceeași versiune a mea. Femeia care face totul deodată.

Și cumva pendulam între aceste două extreme.

Perioade în care mergeam la maximum. Și perioade în care corpul meu spunea stop. Interesant este că nu eram cu adevărat confortabilă în niciuna dintre ele.

La un moment dat am realizat ceva incomod.

Oboseala mea nu era doar fizică. Era emoțională. Era mentală. Era legată de felul în care învățasem să trăiesc.

Tratasem aproape totul ca pe o urgență.

Din frica de a nu fi sloppy. Din frica de a nu pierde controlul. Din frica că dacă eu nu fac lucrurile, nimeni nu le va face și totul se va destrăma.

Și atunci am realizat ceva care m-a surprins.

Mult din această presiune nu venea din realitate.

Venea dintr-o convingere.

O convingere pe care o purtasem ani de zile fără să o pun la îndoială.

La un moment dat mi-am pus o întrebare care m-a surprins chiar și pe mine.

Și dacă eu nu vreau să mai fiu persoana mereu obosită? Nu cea care duce mult, nu cea care are mereu prea multe pe cap și sigur nu cea care se plânge că e epuizată, dar tot continuă în același ritm.

Momentul în care mi-am dat seama că nu vreau să mai fiu persoana obosită

Pur și simplu… dacă nu mai vreau să trăiesc așa?

Îmi amintesc foarte clar momentul în care gândul acesta a apărut.

Eram într-o după-amiază acasă și pe televizor rula o emisiune pe Paprika TV, una dintre acele emisiuni în care câteva femei se vizitează, gătesc împreună și stau de vorbă în jurul unei mese frumoase.

Prima mea reacție a fost aproape automată.

Le-am etichetat imediat în mintea mea. „Casnice.” Era felul meu rapid de a explica de ce au timp pentru așa ceva.

În mintea mea, asta însemna ceva destul de clar.

Femei care nu sunt prinse în ritmul real al vieții, care nu au un program încărcat, care sunt întreținute, care își permit luxul de a găti în mijlocul zilei și de a sta la povești fără să se uite la ceas.

După-amiaza aceea cu emisiunea de pe Paprika TV a rămas cu mine mai mult decât mă așteptam. La început am privit-o aproape ironic, ca pe un mic moment de relaxare între două lucruri „mai importante”. Dar pe măsură ce le urmăream, ceva din felul lor de a fi a început să mă pună pe gânduri. Ceva din mine parcă își dorea ca și eu să fiu așa. Să nu mai fiu cea care aleargă ca o disperată de colo dincolo și care nu are timp niciodată de nimic.

Nu păreau doar relaxate. Păreau liniștite într-un mod care mie îmi devenise străin. Găteau ceva destul de sofisticat, dar fără grabă, fără stres, fără acea energie de „hai mai repede că trebuie să terminăm”. Era ca și cum timpul avea altă densitate pentru ele.

Și m-a surprins cum se uitau una la alta, zâmbeau, mai gustau din mâncare și povesteau mai departe. Nu era acea grabă pe care o știam eu atât de bine, în care mintea deja sare la următorul lucru de făcut.

În timp ce le priveam, am avut un moment de claritate destul de incomod. Mi-am dat seama că eu nu mai știam cum arată o astfel de după-amiază. Viața mea devenise un șir lung de lucruri importante, urgente sau aproape urgente.

Agenda mea era mereu plină. Dacă nu era muncă, era un curs. Dacă nu era un curs, era un proiect nou sau ceva ce simțeam că trebuie să învăț pentru a deveni mai bună. Într-un fel, îmi spuneam că acesta este prețul pentru a crește și pentru a face lucrurile bine.

Doar că undeva pe drum oboseala devenise fundalul constant al vieții mele. Nu mai era ceva temporar, ceva care vine și trece. Era pur și simplu starea în care funcționam.

Burnoutul nu vine doar din muncă multă

Cu timpul am început să observ ceva interesant. Foarte mulți oameni trăiesc exact în același ritm. Vorbim despre oboseală aproape ca despre vreme, ceva inevitabil despre care comentăm în treacăt.

Spunem că suntem epuizați și apoi mergem mai departe. Ne plângem că avem prea multe de făcut, dar ne organizăm viața în așa fel încât să avem din ce în ce mai multe lucruri de făcut. Și, fără să ne dăm seama, oboseala devine parte din identitatea noastră.

În cultura noastră există chiar o admirație tăcută pentru asta. Admirăm oamenii care duc mult, care muncesc până târziu, care nu se opresc niciodată. Într-un fel, oboseala ajunge să pară dovada că faci ceva important.

Problema este că, după o vreme, începi să confunzi valoarea ta cu cât de mult poți duce. Dacă nu mai alergi, parcă ai impresia că nu mai faci suficient. Dacă nu ești obosit, apare un mic sentiment de vinovăție.

Pentru mine, realizarea cea mai dificilă a fost alta. Oboseala mea nu venea doar din muncă. Venea și din rolul pe care îl jucasem ani de zile în propria mea viață.

Eram persoana responsabilă. Persoana care duce. Persoana care rezolvă lucrurile și nu lasă nimic să cadă.

La început pare o calitate frumoasă. Și, într-un fel, chiar este. Dar rolurile acestea au și o greutate despre care nu vorbim aproape niciodată. Probabil nici nu ne dăm seama.

Pentru că atunci când devii persoana care duce totul, oamenii încep să se obișnuiască cu asta. Se bazează pe tine, vin către tine, îți cer ajutorul. Iar tu ajungi, încet, să fii punctul în jurul căruia se organizează foarte multe lucruri.

Și atunci apare o întrebare incomodă. Ce se întâmplă când nu mai vrei să joci acest rol?

Nu pentru că nu îți pasă de oameni. Ci pentru că începi să înțelegi că energia ta nu este infinită. Și că viața nu ar trebui să fie trăită permanent pe modul de supraviețuire.

În acel moment am început să văd burnoutul puțin diferit. Nu doar ca rezultat al muncii prea multe. Ci ca rezultat al unui mod de a trăi în care îți pui constant energia în ultimul loc.

Ciclul responsabilității, performanței și epuizării

Și așa am ajuns acum să ne uităm la cum se formează un tipar aproape invizibil. La început nici nu îl observi, pentru că pare doar o perioadă mai aglomerată sau o etapă în care ai mai multe responsabilități.

Cu cât duci mai mult, cu atât oamenii încep să se bazeze mai mult pe tine. Cu cât se bazează mai mult, cu atât simți că nu îți mai permiți să te oprești. Că nu vrei să îi dezamăgești. Că de fpt, îți place rolul acesta, de persoană care le descurcă pe toate și la care toți trebuie să vină pentru ajutor.

Încet, responsabilitatea nu mai este doar ceva ce faci din când în când. Devine ceva ce ești.

În timp începi să te vezi prin această lentilă. Eu sunt cea responsabilă. Eu sunt cea care duce. Eu sunt cea care rezolvă lucrurile când apar probleme.

Și fără să îți dai seama, valoarea ta începe să se lege tot mai mult de cât de bine reușești să faci aceste lucruri. De cât de mult poți duce. De cât de bine funcționezi chiar și atunci când ești oboist(ă).

Responsabilitatea are o calitate foarte seducătoare.

Te face să te simți util. Important. Necesar. Oamenii vin către tine pentru că au nevoie de tine, iar asta îți confirmă că rolul tău contează.

Doar că această confirmare vine la pachet cu un cost pe care îl observi mult mai târziu.

Pentru că atunci când valoarea ta începe să depindă de performanță, devine foarte greu să te oprești. Dacă te oprești, apare o întrebare incomodă: mai sunt eu valoroasă dacă nu fac toate aceste lucruri?

De multe ori nici nu formulăm această întrebare în mod conștient.

O simțim sub forma unei neliniști atunci când avem timp liber. Sub forma unei vinovății subtile când nu suntem productivi. Sub forma acelui gând că ar trebui totuși să mai facem ceva util.

Și atunci intrăm din nou în același ciclu.

Muncim mult, ducem mult, ne asumăm responsabilități, ne epuizăm, apoi încercăm să ne revenim pentru scurt timp doar ca să o luăm de la capăt.

Pentru o vreme poate chiar funcționează.

Adrenalina te ține în mișcare. Ambiția te împinge înainte. Iar oamenii din jur continuă să îți confirme că faci lucrurile bine.

Dar corpul și mintea au o limită.

Și, de multe ori, primul semn că această limită a fost depășită nu este oboseala fizică. Este acea senzație de gol sau de lipsă de energie care nu dispare nici după odihnă.

În acel moment începi să realizezi că problema nu este doar cât muncești.

Problema este modul în care ai învățat să îți măsori valoarea. Dacă valoarea ta depinde constant de performanță, atunci orice pauză începe să pară o amenințare.

Și exact aici începe adevăratul cerc al epuizării emoționale.

Te epuizezi pentru că vrei să faci lucrurile bine. Dar tocmai această dorință te face să nu te oprești atunci când ar trebui.

Iar când, în sfârșit, te oprești, nu apare liniștea.

Apare vinovăția.

Și vinovăția te împinge din nou în mișcare.

Cum începem să ieșim din cercul epuizării

Când realizăm că am intrat în acest ciclu, primul impuls este de multe ori să încercăm să reparăm totul imediat. Să devenim mai disciplinați, mai organizați, mai eficienți.

Doar că epuizarea emoțională nu apare pentru că nu suntem suficient de disciplinați.

De multe ori apare tocmai pentru că am fost prea mult timp disciplinați, responsabili și atenți la nevoile tuturor.

De aceea, ieșirea din acest cerc începe de obicei cu o schimbare de perspectivă.

Un exercițiu simplu pe care îl propun uneori oamenilor cu care lucrez este acesta.

Imaginează-ți că te uiți la viața ta de acum dintr-un punct aflat la șapte ani distanță.

Nu peste o lună. Nu peste un an. Peste șapte ani.

Și pune-ți o întrebare simplă.

Care dintre lucrurile care mă consumă astăzi vor mai conta cu adevărat atunci?

De multe ori răspunsul este surprinzător.

O parte dintre lucrurile pentru care ne epuizăm energia astăzi nici măcar nu vor mai exista în viața noastră peste câțiva ani. Dar în prezent le tratăm ca pe niște urgențe absolute.

Acest exercițiu creează un pic de spațiu între noi și presiunea momentului.

Ne ajută să vedem mai clar ce este cu adevărat important și ce este doar zgomot.

Un alt lucru pe care l-am observat foarte des la oamenii epuizați emoțional este multitaskingul constant.

Trăim cu impresia că trebuie să facem mai multe lucruri în același timp pentru a ține pasul cu tot ce avem de făcut. Ascultăm pe cineva în timp ce verificăm telefonul. Răspundem la mesaje în timp ce gândim următoarea sarcină.

Dar creierul nostru nu funcționează de fapt în multitasking.

El doar schimbă foarte repede atenția de la un lucru la altul. Iar fiecare schimbare consumă energie.

În timp, acest mod de a funcționa ne ține într-o stare constantă de tensiune mentală. Parcă suntem mereu în mișcare, dar fără să simțim cu adevărat că am terminat ceva.

De aceea, uneori primul pas către mai multă energie nu este să facem mai mult.

Este să începem să facem lucrurile pe rând.

Cu atenție. Cu spațiu. Cu respirație.

Aceste lucruri par simple, dar pentru mulți oameni ele sunt surprinzător de greu de pus în practică. Pentru că nu țin doar de organizare, ci de felul în care am învățat să ne raportăm la responsabilitate și la propria valoare.

Burnoutul nu este doar despre cât de mult muncim. Este și despre felul în care ne raportăm la responsabilitate, la performanță și la propria noastră valoare.

Iar când începem să înțelegem aceste mecanisme, devine mult mai ușor să ieșim din cercul epuizării.

Dacă vrei să aprofundezi mai mult modalitățile de gestionare am scris și un articol separat despre acest subiect.

Poți să îl citești aici: lupta cu stresul.

De ce am creat workshopul despre epuizarea emoțională la femei

În ultimii ani am început să observ același tipar la foarte multe femei cu care lucrez. Bineîneșes, propria poveste mă ajută să văd din mai multe perspective epuizarea la femei…și în continuare, țin mult la idea că burnoutul nu vine daor din muncă, vine din credințele noastre, din cultură și are o mare legătură cu structura traumatică a fiecăruia.

Femei inteligente, competente, responsabile, care duc foarte multe lucruri în viața lor. Carieră, familie, relații, responsabilități, proiecte, așteptări.

Din exterior par oameni care se descurcă foarte bine.

Dar în interior trăiesc adesea cu o oboseală constantă și cu sentimentul că, indiferent cât fac, parcă nu este niciodată suficient.

De multe ori aceste femei nu sunt doar obosite.

Sunt epuizate emoțional.

Și totuși continuă să meargă mai departe, pentru că așa au învățat. Să fie cele responsabile. Cele care duc. Cele pe care se bazează toată lumea.

Workshopul despre epuizarea emoțională a apărut exact din aceste conversații. Și este un workshop pe care mi-am propus să îl țin regulat.

Este un spațiu în care explorăm mai profund mecanismele care ne aduc în acest punct. Vorbim despre relația dintre responsabilitate, perfecționism, stres și identitatea noastră.

Dar, mai ales, vorbim despre cum putem începe să ieșim din acest cerc fără să renunțăm la cine suntem.

Fără să devenim mai puțin implicate. Fără să ne adăugăm taskuri la listele noastre de lucruri de făcut.

Ci învățând să ne folosim energia într-un mod mai sănătos.

Dacă simți că te regăsești în această poveste și vrei să înțelegi mai bine cum funcționează epuizarea emoțională, poți afla mai multe despre workshop aici:

👉 https://denisa-holl.kit.com/55a2be5d01

Dacă simți că ai nevoie de mai multe informații despre workshop sau felul în care lucrez cu această problematică, poți oricând să îmi trimiți un email la psiholog@denisaholl.ro și ne putem auzi la un telefon unde îți pot da mai multe detalii.

Dacă acest link nu va mai fi valabil, poți oricând să îmi trimiți un email la psiholog@denisaholl.ro și să arunci orice întrebare.