Tulburările alimentare și traumă: când mâncarea nu mai este despre foame

De ce uneori mâncarea devine refugiu, control, alinare sau pedeapsă și cum poate începe vindecarea.

Când mâncarea spune o poveste pe care cuvintele nu au reușit să o spună

În cabinet, rareori aud doar povești despre mâncare.

Oamenii nu vin să vorbească doar despre episoadele în care au mâncat prea mult, despre restricțiile pe care încearcă să le respecte sau despre nemulțumirea față de propriul corp. În spatele acestor comportamente există aproape întotdeauna ceva mai profund: anxietate, rușine, singurătate, perfecționism, nevoia de control sau experiențe dureroase care nu și-au găsit încă un loc unde să fie înțelese și procesate.

De multe ori, tulburările alimentare sunt privite din exterior ca fiind despre hrană, greutate sau aspect fizic. Dar atunci când stai suficient de mult lângă suferința unui om, începi să observi că mâncarea este rareori problema în sine. Ea devine, mai degrabă, limbajul prin care corpul și psihicul încearcă să facă față unor emoții sau experiențe care par prea greu de dus.

Poate că mâncarea oferă câteva minute de liniște după o zi copleșitoare. Poate că restricția alimentară creează senzația că există măcar un lucru care poate fi controlat atunci când totul pare haotic. Poate că număratul caloriilor, evitarea anumitor alimente sau episoadele de mâncat compulsiv au devenit modalități de a gestiona ceva ce încă nu poate fi exprimat în cuvinte.

Acesta este unul dintre motivele pentru care, atunci când vorbim despre tulburări alimentare, este important să privim dincolo de farfurie. Dincolo de comportament există întotdeauna o funcție. Dincolo de simptom există o poveste. Iar dincolo de poveste există o persoană care încearcă, în felul în care știe la acel moment, să facă față suferinței.

În acest articol vreau să explorăm împreună legătura dintre traumă, corp și tulburările alimentare. Vom vorbi despre rolul pe care îl poate avea mâncarea în reglarea emoțională, despre modul în care experiențele dificile ne influențează relația cu propriul corp și despre cum poate începe procesul de vindecare.

Ce sunt, de fapt, tulburările alimentare?

Atunci când auzim termenul de „tulburare alimentară”, cei mai mulți dintre noi se gândim imediat la anorexie sau bulimie. În realitate, spectrul tulburărilor alimentare este mult mai larg și mai complex.

Tulburările alimentare reprezintă dificultăți persistente în relația cu mâncarea, corpul și propria imagine corporală, dificultăți care afectează sănătatea fizică, emoțională și socială a unei persoane.

Printre cele mai cunoscute se numără anorexia nervoasă, bulimia nervoasă și tulburarea de alimentație compulsivă (binge eating disorder). Există însă și forme mai subtile, care nu se încadrează întotdeauna într-un diagnostic clar, dar care produc multă suferință: restricția alimentară cronică, teama intensă de anumite alimente, preocuparea excesivă pentru greutate sau sentimentul constant de vinovăție după masă.

Ceea ce observ frecvent este că oamenii tind să judece aceste comportamente prin prisma voinței. Se întreabă de ce nu se pot opri din mâncat, de ce nu reușesc să respecte un plan alimentar sau de ce relația lor cu mâncarea pare atât de complicată.

Din perspectivă clinică, întrebarea importantă este însă alta.

Nu „Ce este în neregulă cu această persoană?”, ci „Ce încearcă să rezolve acest comportament?”.

Această schimbare de perspectivă este esențială. Pentru că, în multe situații, comportamentele alimentare problematice nu apar din lipsă de disciplină, ci ca încercări de adaptare la stres, la experiențe traumatice, la emoții intense sau la nevoi emoționale care nu și-au găsit alte căi de exprimare.

De aceea, atunci când lucrăm cu tulburări alimentare, nu ne uităm doar la ceea ce se întâmplă la masă. Ne uităm la relația persoanei cu propriul corp, la istoria sa de viață, la modul în care gestionează emoțiile și la strategiile pe care le-a dezvoltat pentru a face față dificultăților.

Pentru că, de cele mai multe ori, comportamentul alimentar este doar partea vizibilă a unui proces mult mai complex.

Ce știm astăzi despre legătura dintre traumă și tulburările alimentare?

Una dintre cele mai importante schimbări din literatura ultimelor decenii este recunoașterea rolului pe care trauma și experiențele adverse din copilărie îl pot avea în dezvoltarea tulburărilor alimentare.

Este important să precizăm că trauma nu cauzează automat o tulburare alimentară. Multe persoane trec prin experiențe dificile fără să dezvolte astfel de simptome. În același timp, cercetările arată că persoanele cu tulburări alimentare raportează mai frecvent istorii marcate de adversitate, nesiguranță relațională și experiențe traumatice.

Aceste experiențe pot include:

• neglijarea emoțională;
• lipsa acordajului emoțional din partea figurilor de atașament;
• experiențe repetate de critică, rușinare sau umilire;
• bullying legat de greutate sau aspect fizic;
• medii familiale imprevizibile sau excesiv de controlante;
• abuz fizic;
• abuz emoțional;
• abuz sexual.

În special în cazul traumelor relaționale timpurii, copilul învață să se adapteze mediului în care trăiește. Uneori dezvoltă hipervigilență. Alteori învață să își ignore nevoile. Alteori se deconectează de propriile senzații și emoții pentru a face experiența mai suportabilă.

Aceste adaptări sunt inteligente și necesare în contextul în care apar.

Problema este că ele pot continua să funcționeze și la vârsta adultă, chiar și atunci când nu mai sunt necesare.

În acest context, mâncarea poate deveni un instrument de reglare emoțională. Poate calma. Poate amorți. Poate distrage. Poate crea iluzia controlului. Poate oferi pentru câteva momente ceea ce sistemul nervos nu reușește să găsească în altă parte: predictibilitate și alinare.

Din această perspectivă, simptomul alimentar nu mai apare ca un comportament irațional sau lipsit de voință. El începe să capete sens.

Iar atunci când simptomul începe să capete sens, începe și posibilitatea unei vindecări reale.

De ce mâncarea devine uneori soluția?

Atunci când vorbim despre tulburări alimentare sau despre relații dificile cu mâncarea, apare adesea întrebarea:

„De ce face persoana asta asta?”

De ce mănâncă atunci când nu îi este foame?

De ce simte nevoia să piardă controlul asupra alimentației?

De ce revine la aceleași comportamente, chiar dacă știe că îi provoacă suferință?

Din perspectivă clinică, întrebarea care ne ajută cel mai mult nu este însă „De ce?”, ci:

„Ce funcție are acest comportament?”

Pentru că, de cele mai multe ori, comportamentul alimentar nu este despre hrană. Este despre ceea ce încearcă să facă suportabil.

Uneori este o emoție.

Alteori este o amintire.

Alteori este o stare corporală greu de tolerat.

Sau un gol interior pe care persoana nu știe încă cum să îl numească.

Atunci când privim simptomul prin această lentilă, el începe să capete sens. Nu în sensul că devine sănătos sau util pe termen lung, ci în sensul că înțelegem de ce a apărut și de ce este atât de greu de abandonat.

Mâncarea ca formă de calmare

Pentru multe persoane, comportamentul alimentar reprezintă o strategie de reglare a anxietății.

După o zi dificilă, după un conflict, după o experiență stresantă sau pur și simplu într-un moment de tensiune internă, mâncarea poate produce o senzație temporară de liniștire.

Nu este vorba doar despre gust sau plăcere. Sistemul nervos caută modalități prin care să reducă activarea emoțională și corporală. În acel moment, mâncarea poate funcționa ca o formă rapidă de autoreglare.

Problema este că efectul este de obicei temporar. Anxietatea se reduce pentru scurt timp, însă cauza care a generat-o rămâne prezentă.

Mâncarea ca iluzie a controlului

În multe tulburări alimentare, controlul ocupă un loc central.

Persoanele care au crescut în medii imprevizibile, haotice sau foarte critice descriu adesea sentimentul că nu au avut suficientă siguranță sau predictibilitate.

În astfel de contexte, corpul și alimentația pot deveni unul dintre puținele domenii asupra cărora persoana simte că poate exercita control.

Număratul caloriilor, regulile alimentare stricte, ritualurile din jurul meselor sau monitorizarea constantă a greutății pot crea senzația că există ordine într-o lume care pare greu de controlat.

Deși această strategie poate oferi temporar siguranță, ea ajunge adesea să consume tot mai mult spațiu mental și emoțional.

Mâncarea ca amorțire emoțională

Uneori, problema nu este intensitatea emoțiilor, ci faptul că ele sunt prea dureroase pentru a fi simțite.

Persoanele care au trecut prin experiențe traumatice descriu frecvent dificultăți în a sta în contact cu anumite emoții sau amintiri. Rușinea, tristețea, frica, singurătatea sau sentimentul de neputință pot deveni atât de copleșitoare încât sistemul nervos caută o cale de ieșire.

În aceste situații, comportamentul alimentar poate funcționa ca o formă de amorțire.

Atenția se mută de la emoție la mâncare.

De la durere la impuls.

De la ceea ce se întâmplă în interior la ceea ce se întâmplă în comportament.

Pentru câteva momente, suferința devine mai puțin accesibilă.

Mâncarea ca evitare

Există situații în care comportamentul alimentar ajută persoana să se îndepărteze de experiențe interne dificile.

Nu neapărat pentru că acestea sunt conștiente, ci pentru că sunt greu de tolerat.

Poate fi vorba despre conflicte nerezolvate, nevoi emoționale neîmplinite, amintiri dureroase sau întrebări existențiale care provoacă disconfort.

În aceste momente, mâncarea devine o ocupație. Un loc în care atenția se poate fixa. O soluție care mută focusul de la ceea ce doare către ceva aparent mai ușor de gestionat.

Mâncarea ca recompensă și alinare

Mulți dintre noi am învățat încă din copilărie să asociem mâncarea cu confortul, recompensa sau iubirea.

Nu este nimic problematic în acest lucru în sine.

Însă atunci când hrana devine principala sursă de alinare emoțională, persoana poate ajunge să o folosească pentru a răspunde unor nevoi care depășesc foamea fizică.

Nevoia de odihnă.

Nevoia de conectare.

Nevoia de siguranță.

Nevoia de validare.

În astfel de situații, problema nu este că persoana caută alinare. Problema este că încearcă să obțină prin mâncare ceva ce aparține unei alte dimensiuni a vieții sale emoționale.

Mâncarea și nevoia de apartenență

Relația cu hrana este influențată și de mediul social în care trăim.

Încă din copilărie învățăm ce este acceptat, ce este apreciat și ce este criticat. În multe familii și grupuri sociale, corpul devine un indicator al valorii personale, iar respectarea anumitor standarde poate fi asociată cu acceptarea și apartenența.

Pentru unele persoane, preocuparea excesivă pentru greutate sau imagine corporală nu este doar despre aspectul fizic. Este despre dorința profund umană de a fi văzute, acceptate și iubite.

De aceea, în spatele simptomului alimentar găsim adesea o nevoie legitimă care încearcă să își găsească o cale de exprimare.

Poate fi nevoia de siguranță.

Poate fi nevoia de control.

Poate fi nevoia de conectare.

Poate fi nevoia de liniște.

Din acest motiv, în terapie nu ne întrebăm doar „Cum eliminăm simptomul?”.

Ne întrebăm și:

„Ce încearcă acest simptom să facă pentru persoană?”

Pentru că atunci când înțelegem funcția comportamentului, începem să înțelegem și persoana din spatele lui.

Dincolo de simptom: ce se întâmplă înainte ca persoana să mănânce?

Atunci când cineva se confruntă cu episoade de mâncat compulsiv, restricție alimentară sau alte comportamente problematice legate de hrană, există tendința de a ne concentra exclusiv asupra comportamentului vizibil. Observăm episodul de mâncat compulsiv, vedem restricțiile alimentare, preocuparea constantă pentru greutate sau regulile rigide din jurul alimentației și presupunem că acolo se află problema.

În realitate, comportamentul alimentar este adesea doar partea cea mai vizibilă a unui proces mult mai complex. În cabinet, rareori mă opresc la întrebarea „Ce ai mâncat?”. De cele mai multe ori, sunt mult mai interesată de ceea ce s-a întâmplat înainte. Cum a fost ziua persoanei? Ce a simțit? Ce s-a întâmplat în corpul ei? Ce nevoie emoțională a rămas neîmplinită?

Simptomul nu apare din senin. El este aproape întotdeauna precedat de o succesiune de experiențe emoționale, cognitive și corporale care pregătesc terenul pentru comportamentul alimentar.

Evenimentul declanșator

De multe ori există un eveniment care declanșează întregul proces. Uneori acesta este evident: o ceartă cu partenerul, un conflict la serviciu, un comentariu legat de greutate sau o experiență de respingere. Alteori însă, declanșatorul este mult mai subtil și poate trece aproape neobservat.

Poate fi o fotografie în care persoana nu se place, o comparație cu cineva de pe rețelele sociale, o probă de haine sau chiar o simplă senzație corporală care activează nesiguranțe mai vechi. Am întâlnit persoane care au descris începutul unui episod de mâncat compulsiv după o zi aparent obișnuită, iar atunci când am explorat mai atent contextul, am descoperit că existaseră mai multe momente mici de stres, dezamăgire sau autocritică acumulate de-a lungul zilei.

Ceea ce contează nu este doar evenimentul în sine, ci semnificația pe care persoana i-o atribuie. Două persoane pot trece prin aceeași situație și pot avea reacții complet diferite, în funcție de istoria lor personală, de vulnerabilitățile emoționale și de resursele de care dispun în acel moment.

Emoția dificilă

După apariția factorului declanșator, urmează de obicei o reacție emoțională. Poate fi anxietate, rușine, tristețe, furie, neputință sau singurătate. Uneori emoția este clar identificată, însă foarte frecvent persoana spune ceva de genul: „Nu știu exact ce simțeam, știu doar că mă simțeam rău”.

Acest lucru este extrem de comun în tulburările alimentare. Multe persoane au învățat încă din copilărie să își ignore emoțiile, să le minimalizeze sau să le ascundă. În timp, această deconectare devine atât de automată încât emoțiile sunt percepute doar ca un disconfort vag, fără a putea fi numite sau înțelese.

Din perspectiva mea, acesta este unul dintre motivele pentru care simpla recomandare de a „mânca mai conștient” sau de a „avea mai multă voință” este adesea insuficientă. Este foarte dificil să gestionezi o emoție pe care nici măcar nu ai învățat să o recunoști.

Corpul intră în scenă

Emoțiile nu sunt doar experiențe psihologice; ele sunt și experiențe corporale. Anxietatea poate apărea ca tensiune în piept, nod în gât sau neliniște. Rușinea poate fi însoțită de senzația că ai vrea să dispari sau să te ascunzi. Tristețea poate aduce greutate în corp, oboseală și lipsă de energie.

În acest moment, sistemul nervos începe să se activeze și transmite semnale că există ceva dificil de gestionat. Pentru persoanele care au trecut prin experiențe traumatice sau au dificultăți de reglare emoțională, aceste stări corporale pot fi extrem de inconfortabile. Nu pentru că ar fi periculoase, ci pentru că sunt greu de tolerat și adesea asociate cu experiențe dureroase din trecut.

Apariția impulsului

Pe măsură ce disconfortul emoțional și corporal crește, apare impulsul de a face ceva pentru a schimba starea internă. Acesta poate lua forme diferite. Pentru unele persoane apare impulsul de a mânca, pentru altele impulsul de a restricționa alimentația, de a verifica greutatea sau de a căuta reasigurare.

Adesea, acest proces se desfășoară atât de rapid încât pare complet automat. Persoana are impresia că episodul alimentar „s-a întâmplat pur și simplu”, fără să existe o alegere conștientă. În realitate, comportamentul reprezintă răspunsul sistemului nervos la o stare internă percepută ca fiind dificilă sau copleșitoare.

Comportamentul alimentar și ușurarea temporară

În acest punct apare simptomul propriu-zis: mâncatul compulsiv, restricția, evitarea anumitor alimente sau alte comportamente alimentare problematice. Ceea ce este important de înțeles este că aceste comportamente oferă aproape întotdeauna un beneficiu imediat.

Pentru câteva momente, atenția se mută de la emoția dificilă către comportament. Tensiunea scade, anxietatea se diminuează, iar persoana poate simți o senzație temporară de calm sau control. Tocmai această ușurare explică de ce simptomele tind să se repete.

Problema este că efectul este de scurtă durată. După episod pot apărea vinovăția, rușinea, autocritica sau sentimentul de eșec. Aceste emoții devin, la rândul lor, noi factori declanșatori și contribuie la menținerea unui cerc vicios care poate continua luni sau chiar ani.

De ce este important să înțelegem acest proces?

Pentru că schimbarea nu începe prin lupta directă cu simptomul. În experiența mea clinică, progresul apare atunci când persoana începe să înțeleagă ce se întâmplă înainte de comportament. Atunci când poate observa emoția, poate recunoaște activarea corporală și poate identifica nevoia care încearcă să se exprime prin simptom.

În acel moment, comportamentul alimentar nu mai apare ca un dușman care trebuie eliminat cu orice preț. El începe să fie privit ca un semnal. Un semnal că există o suferință, o nevoie sau o experiență care are nevoie de atenție.

Iar aceasta este adesea una dintre cele mai importante schimbări care se produc în procesul de vindecare.

Corpul după traumă: de ce este atât de greu să simți ceea ce simți?

Atunci când vorbim despre vindecarea relației cu mâncarea, apare frecvent ideea că persoana ar trebui să învețe să își asculte corpul. Să își recunoască foamea, să observe sațietatea, să fie mai atentă la senzațiile și nevoile sale.

La prima vedere, această recomandare pare simplă și de bun-simț. În realitate, pentru multe persoane care se confruntă cu tulburări alimentare, tocmai relația cu propriul corp este una dintre cele mai dificile părți ale procesului de vindecare.

În cabinet întâlnesc adesea persoane care îmi spun că nu mai știu când le este foame. Nu își dau seama când sunt sătule. Le este greu să identifice dacă ceea ce simt este anxietate, oboseală, tristețe sau nevoie de hrană. Uneori descriu senzația că trăiesc „mai mult în cap decât în corp”, ca și cum ar exista o ruptură între ceea ce gândesc și ceea ce simt.

Această deconectare nu apare întâmplător.

Pentru multe persoane care au trecut prin experiențe traumatice sau prin medii emoționale nesigure, corpul nu a fost întotdeauna un loc sigur. Dimpotrivă, corpul a devenit locul în care s-au simțit frica, rușinea, neputința sau durerea. În astfel de situații, deconectarea de propriile senzații poate reprezenta o strategie de adaptare extrem de inteligentă.

Dacă o emoție este prea intensă, dacă un copil nu are pe cineva care să îl ajute să o regleze sau dacă anumite experiențe sunt prea copleșitoare pentru a fi procesate, sistemul nervos găsește modalități de protecție. Uneori prin hipervigilență. Alteori prin amorțire emoțională. Alteori printr-o deconectare treptată de corp și de propriile senzații.

Această adaptare poate fi foarte utilă la momentul respectiv. Problema apare atunci când ea continuă și la vârsta adultă.

Când corpul devine un teritoriu dificil

Pentru persoanele cu istoric de traumă, simplul fapt de a acorda atenție corpului poate activa disconfort. Uneori apar senzații fizice greu de tolerat. Alteori apar emoții care au fost ținute mult timp la distanță. În unele cazuri, corpul poate deveni asociat cu experiențe de rușine, vulnerabilitate sau lipsă de control.

Acesta este unul dintre motivele pentru care multe persoane încearcă să controleze corpul în loc să îl asculte.

Controlul poate părea mai sigur decât contactul.

Este adesea mai ușor să numeri calorii decât să observi singurătatea.

Mai ușor să urmărești greutatea decât să stai cu anxietatea.

Mai ușor să te concentrezi pe mâncare decât să intri în contact cu durerea emoțională aflată dedesubt.

Desigur, aceste procese nu sunt conștiente. Nimeni nu își spune deliberat: „Voi folosi mâncarea pentru a evita această emoție”. Însă sistemul nervos învață rapid ce reduce disconfortul și tinde să repete acele strategii.

Foamea și sațietatea nu sunt doar procese biologice

În cultura populară există ideea că foamea și sațietatea sunt semnale simple pe care trebuie doar să învățăm să le ascultăm. În realitate, capacitatea de a percepe aceste semnale este influențată de numeroși factori psihologici și relaționali. Una dintre frazele mele preferate, pe care am auzit-o la una din profesoarele mele de EMDR este „omul este singurul animal de pe această planetă care se bucură când îi mânâncă un altul mâncarea”.

Persoanele care au petrecut ani întregi în restricție alimentară pot pierde contactul cu senzațiile naturale de foame. Unele care au primit mâncarea ca un simbol ai iubirii și care au fost lăudați pentru cum și-au terminat farfuriile mereu, s-ar putea simți vinovate dacă nu mănâncă. Cele care folosesc mâncarea pentru reglare emoțională pot observa că impulsul de a mânca apare independent de nevoile fiziologice. Alte persoane descriu dificultăți în a simți sațietatea până în momentul în care disconfortul fizic devine foarte intens.

Din perspectivă clinică, aceasta nu înseamnă că organismul este „stricat”. Înseamnă că relația cu semnalele corporale a fost perturbată cât și framing-ul cognitiv și au nevoie de timp și muncă pentru a fi reconstruite.

Reconectarea cu corpul ca parte a vindecării

Un obiectiv important în recuperarea din tulburările alimentare nu este doar schimbarea comportamentului alimentar, ci și reconstruirea unei relații mai sigure cu propriul corp.

Acest proces nu presupune să îți iubești corpul în fiecare zi și nici să te simți permanent confortabil în el. De multe ori începe cu pași mult mai mici.

Cu observarea.

Cu curiozitatea.

Cu disponibilitatea de a asculta ceea ce corpul încearcă să comunice.

Pentru unele persoane, primul pas este să observe diferența dintre foamea fizică și cea emoțională. Pentru altele, este să recunoască faptul că sunt obosite înainte de a ajunge la epuizare. Pentru altele, este să identifice tensiunea din corp înainte ca aceasta să devină copleșitoare.

În experiența mea, vindecarea începe adesea în momentul în care corpul nu mai este privit ca un adversar care trebuie controlat, corectat sau pedepsit. Atunci când persoana începe să îl privească drept un aliat care încearcă, uneori stângaci, să îi transmită informații importante despre nevoile și experiențele sale.

Iar această schimbare de perspectivă poate transforma nu doar relația cu mâncarea, ci și relația cu sine.

Ce observ frecvent în cabinet: nu mâncarea este problema, ci ceea ce se activează înaintea ei

Un lucru pe care îl aud frecvent în cabinet este:

“Nu înțeleg de ce se întâmplă. Știu ce ar trebui să fac, dar în anumite momente parcă intru pe pilot automat.”

De multe ori, persoanele care se confruntă cu tulburări alimentare au impresia că problema este lipsa de disciplină sau faptul că nu reușesc să își controleze comportamentul. În realitate, observ adesea că dificultatea nu apare la nivelul informației. Majoritatea oamenilor știu deja ce ar trebui să mănânce, ce le face bine și care sunt comportamentele pe care ar vrea să le schimbe.

Provocarea apare în acele momente în care ceva se activează emoțional.

Poate fi o ceartă cu partenerul.

Poate fi o critică la serviciu.

Poate fi un sentiment de respingere.

Poate fi o seară în care copiii au adormit, casa este în sfârșit liniștită și, pentru prima dată în toată ziua, persoana rămâne singură cu propriile gânduri.

Uneori este chiar plictiseala.

Un trigger pe care mulți îl subestimează.

Pentru unele persoane, liniștea nu este liniștitoare. În momentul în care nu mai există distrageri, încep să apară gânduri, emoții și stări corporale care au fost ținute la distanță pe parcursul zilei. Mâncarea devine atunci o modalitate de a umple spațiul, de a crea o senzație de confort sau de a evita contactul cu ceea ce începe să iasă la suprafață.

Alteori observ că în spatele simptomului se află singurătatea. Nu neapărat lipsa oamenilor din jur, ci sentimentul profund că nu ești văzut, înțeles sau conectat cu cineva într-un mod autentic. În astfel de momente, mâncarea poate oferi o formă temporară de alinare. Nu rezolvă singurătatea, dar poate reduce pentru scurt timp disconfortul pe care aceasta îl produce.

În multe situații, persoanele nici măcar nu realizează că reacționează la un trigger. Tot ceea ce observă este impulsul puternic de a mânca, de a restricționa sau de a se concentra obsesiv asupra corpului. Însă atunci când explorăm împreună contextul, descoperim aproape întotdeauna că există ceva care a activat sistemul nervos înainte de apariția comportamentului alimentar.

De ce anumite situații au un impact atât de mare?

Aici intervine o idee importantă pe care o discut frecvent cu clienții mei: de multe ori nu reacționăm doar la ceea ce se întâmplă în prezent.

Reacționăm și la ceea ce experiența respectivă activează din trecut.

O observație aparent banală despre aspectul fizic poate reactiva ani întregi de critică și rușine.

O situație de respingere poate reactiva experiențe mai vechi de abandon sau excludere.

O ceartă poate activa sentimentul de nesiguranță pe care persoana l-a trăit în copilărie într-un mediu conflictual.

Din exterior, reacția pare disproporționată. Din interior însă, sistemul nervos răspunde nu doar situației actuale, ci întregii rețele de experiențe asociate cu aceasta.

Acesta este unul dintre motivele pentru care simpla încercare de a controla comportamentul alimentar nu este întotdeauna suficientă. Dacă triggerii emoționali rămân la fel de activi, persoana va continua să se confrunte cu aceeași luptă, indiferent cât de mult încearcă să se controleze.

Cum poate ajuta EMDR?

În practica mea, EMDR poate fi o intervenție valoroasă atunci când observăm că anumite experiențe din trecut continuă să alimenteze reacțiile din prezent. Despre această terapie și cum funcționează am scris un articol complet, EMDR- terapia care te ajută să te vindeci comple, chiar și online, pe care te invit să îl citești, mai ales dacă ai un trecut traumatic și ai vrea să începi să te vindeci sau să începi un proces terapeutic.

Scopul nu este să ștergem amintirile și nici să pretindem că trecutul nu a existat. Scopul este ca acele experiențe să nu mai fie trăite de sistemul nervos ca și cum s-ar întâmpla acum.

Atunci când o experiență traumatică sau o amintire încărcată emoțional este procesată, observăm adesea că triggerii din prezent își pierd din intensitate. Comentariile despre greutate nu mai provoacă aceeași rușine copleșitoare. Conflictele nu mai activează aceeași panică. Momentele de singurătate nu mai par la fel de greu de tolerat.

Desigur, triggerii nu dispar complet. Cu toții vom continua să avem zile dificile, conflicte, dezamăgiri sau momente de vulnerabilitate. Diferența este că persoana nu mai reacționează din aceeași stare de supraviețuire.

Între eveniment și comportament începe să apară un spațiu.

Un spațiu în care poate observa ce simte.

Poate înțelege ce se activează.

Poate alege un răspuns diferit.

Iar acest spațiu este, de multe ori, una dintre cele mai importante resurse în procesul de recuperare dintr-o tulburare alimentară.

Pentru că vindecarea nu înseamnă eliminarea tuturor triggerilor din viață. Înseamnă să nu mai fii condus de ei în mod automat.

Perfecționismul, rușinea și critica interioară: lupta care se vede rar din exterior

Atunci când oamenii se gândesc la tulburările alimentare, își imaginează de obicei o luptă cu mâncarea sau cu greutatea. În cabinet însă, observ adesea că una dintre cele mai dificile lupte se desfășoară în interiorul persoanei, într-un dialog constant cu ea însăși.

Multe dintre persoanele cu care lucrez sunt oameni extrem de conștiincioși, responsabili și exigenți cu ei înșiși. Sunt persoane care încearcă să facă totul bine, care își asumă multe responsabilități și care au standarde foarte înalte pentru propria performanță. Din exterior, pot părea puternice și funcționale. Din interior însă, trăiesc adesea cu sentimentul că nu sunt suficient de bune.

Acest sentiment nu apare din senin. De multe ori, el se construiește în timp, prin experiențe repetate în care valoarea personală a fost asociată cu performanța, aspectul fizic, succesul sau aprobarea celorlalți.

În astfel de situații, corpul poate deveni un nou proiect care trebuie îmbunătățit. Greutatea trebuie controlată. Alimentația trebuie perfecționată. Aspectul trebuie corectat.

Problema este că perfecționismul nu oferă niciodată o linie de sosire.

Oricât de mult ar slăbi cineva, rareori este suficient.

Oricât de strict ar respecta regulile alimentare, apare întotdeauna o nouă regulă.

Oricât de mult s-ar strădui, vocea critică găsește un nou motiv de nemulțumire.

În spatele acestei dinamici întâlnesc frecvent rușinea. Nu rușinea sănătoasă, care ne ajută să reparăm o greșeală, ci rușinea profundă, care transmite mesajul că problema nu este ceea ce ai făcut, ci cine ești.

Persoanele care trăiesc cu acest tip de rușine ajung adesea să creadă că trebuie să se schimbe pentru a merita acceptare, iubire sau respect. Iar corpul devine unul dintre locurile în care această luptă se exprimă cel mai vizibil.

Din experiența mea, vindecarea începe să se accelereze în momentul în care persoana înțelege că problema nu este corpul. Problema este relația pe care a fost nevoită să o dezvolte cu sine însăși.

Pentru că niciun număr de pe cântar nu poate vindeca sentimentul că nu ești suficient.

Mindfulness și reconectarea cu corpul: cum învățăm să observăm fără să reacționăm imediat?

În ultimii ani, mindfulness-ul a devenit un termen foarte popular. Uneori este prezentat atât de simplificat încât poate părea o soluție universală pentru orice dificultate emoțională.

În realitate, pentru persoanele care se confruntă cu tulburări alimentare, mindfulness-ul nu înseamnă să se relaxeze, să gândească pozitiv sau să ignore emoțiile dificile.

Înseamnă să învețe să observe ceea ce se întâmplă în interior fără să reacționeze automat.

Acest lucru poate părea simplu, însă este una dintre cele mai dificile abilități pe care le dezvoltăm în terapie.

Atunci când apare un trigger, sistemul nervos caută imediat o soluție. Dacă persoana a folosit ani la rând mâncarea pentru reglare emoțională, impulsul va apărea foarte rapid. Uneori atât de rapid încât pare imposibil de controlat.

Mindfulness-ul nu elimină impulsul.

Nu elimină emoția.

Nu elimină triggerul.

Ceea ce face este să creeze un mic spațiu între experiența internă și comportament.

Un spațiu în care persoana poate observa:

„În momentul acesta mă simt respinsă.”

„Observ că sunt foarte anxioasă.”

„Observ că îmi vine să mănânc, dar poate ceea ce am nevoie este odihnă sau conectare.”

Pentru multe persoane, acesta este primul moment în care încep să distingă între foamea fizică și foamea emoțională.

De asemenea, mindfulness-ul ajută la reconstruirea contactului cu corpul. Persoana începe să observe semnale pe care ani întregi le-a ignorat: foamea, sațietatea, oboseala, tensiunea, nevoia de pauză sau de sprijin.

Este important însă să menționez că pentru persoanele cu istoric de traumă, apropierea de propriul corp trebuie făcută treptat și cu multă blândețe. Uneori corpul este exact locul în care au fost stocate experiențe dificile. Din acest motiv, mindfulness-ul nu este despre forțare, ci despre construirea treptată a unui sentiment de siguranță.

Cum arată vindecarea în viața reală?

Una dintre cele mai frecvente temeri pe care le aud este: „O să mă lupt cu asta toată viața?”

În spatele acestei întrebări există adesea convingerea că vindecarea ar trebui să însemne dispariția completă a impulsurilor, a emoțiilor dificile sau a zilelor în care relația cu mâncarea devine complicată.

În realitate, procesul este mai nuanțat.

Vindecarea nu înseamnă că nu vei mai avea niciodată o zi grea.

Nu înseamnă că nu vei mai simți rușine, anxietate sau tristețe.

Nu înseamnă că nu vei mai avea momente în care mâncarea pare cea mai accesibilă formă de confort.

Vindecarea înseamnă, mai degrabă, că începi să recunoști ceea ce se întâmplă.

Observi mai repede triggerul.

Înțelegi mai bine emoția.

Tolerezi mai ușor disconfortul.

Ai mai multe opțiuni decât aveai înainte.

Poate că la început diferența este de doar câteva secunde între impuls și comportament. Apoi devine un minut. Apoi zece minute. În timp, acele câteva secunde se transformă într-o capacitate reală de alegere.

Din perspectiva mea, unul dintre cele mai importante semne ale vindecării este apariția compasiunii față de sine.

Momentul în care persoana nu se mai privește ca pe o problemă care trebuie reparată, ci ca pe un om care a găsit cândva anumite strategii pentru a supraviețui și care acum învață altele noi, mai sănătoase și mai flexibile.

Vindecarea nu este despre perfecțiune.

Este despre relație.

Cu corpul.

Cu emoțiile.

Cu propria poveste.

Și, poate cel mai important, cu tine însuți.

Când este momentul să ceri ajutor?

Multe persoane amână să ceară ajutor deoarece consideră că problema lor nu este suficient de gravă. Își spun că nu sunt „destul de bolnave”, că alții au dificultăți mai serioase sau că ar trebui să se descurce singure.

În realitate, nu este nevoie să aștepți ca simptomele să devină severe pentru a beneficia de sprijin.

Poate fi util să cauți ajutor atunci când observi că relația cu mâncarea, corpul sau greutatea începe să ocupe tot mai mult spațiu în viața ta. Atunci când gândurile despre alimentație devin obositoare, când restricțiile sau episoadele de pierdere a controlului se repetă, când anxietatea legată de corp influențează relațiile, activitatea profesională sau starea emoțională.

De asemenea, dacă observi că folosești frecvent mâncarea pentru a gestiona stresul, singurătatea, rușinea sau alte emoții dificile, poate fi un semn că există o suferință care merită explorată cu mai multă atenție.

Nu trebuie să aștepți să ajungi într-un punct critic pentru a cere ajutor.

De multe ori, intervenția timpurie face procesul de recuperare mai blând și mai eficient.

Iar cel mai important lucru pe care aș vrea să îl transmit este că nu trebuie să parcurgi acest drum singur. Relația cu mâncarea se poate schimba. Relația cu corpul se poate schimba. Iar ceea ce acum pare un cerc vicios fără ieșire poate deveni, în timp, o poveste de vindecare și reconectare cu tine însuți.

Dacă te-ai regăsit în o parte din ceea ce ai citit și simți că relația cu mâncarea, corpul sau emoțiile îți provoacă suferință, te invit să discutăm. Poți programa o întâlnire de tip Discovery direct pe site sau mă poți contacta pentru a vedea împreună care sunt nevoile tale și cum te pot sprijini în acest proces.