Familia: locul în care învățăm iubirea și, uneori, suferința

Cum ne influențează rolurile din familie viața de adult și de ce simțim că trebuie să îi salvăm pe ceilalți

Am nevoie să cred că oamenii se pot avea unii pe alții.

Cred asta poate mai mult decât orice altceva și probabil de aici vine și munca mea. Vreau ca oamenii să știe că, învățând să comunice mai bine, mai sincer și mai asumat, pot avea relații mai bune. Vreau ca oamenii să nu mai fie chinuiți nici de familiile lor, nici de propriile sentimente, pentru că de prea multe ori acestea două ajung să se amestece atât de mult încât nici nu mai știm unde se termină unele și unde încep celelalte.

Îmi doresc ca cei care suferă pe interior, cu adevărat, să ajungă să își vadă suferința. Nu ca să se identifice cu ea și nici ca să o transforme într-o poveste pe care să o repete la nesfârșit, ci pentru că ceea ce nu vedem ajunge, de multe ori, să ne conducă viața din umbră.

Atunci când durerea rămâne nespusă și neînțeleasă, începem să construim ziduri în jurul nostru. Ziduri care ne separă de ceilalți, dar și de noi înșine. Uneori le numim independență, alteori putere, maturitate sau autocontrol, însă de multe ori sunt doar forme sofisticate de a nu mai fi răniți încă o dată.

Suferința umană nu poate fi evitată. Cred că asta este una dintre puținele certitudini pe care le avem. Însă putem învăța ceva din experiențele care ne-au rănit, putem înțelege cum am ajuns într-un anumit loc și ce anume ne face să repetăm aceleași tipare, chiar și atunci când ele ne costă enorm.

Familia este, poate, cel mai mare paradox al vieții noastre.

Exact ceea ce considerăm nucleul societății, locul în care ar trebui să învățăm siguranța, apartenența și iubirea, este adesea locul din care provine cea mai multă suferință. În familie ne simțim obligați, avem așteptări unii de la ceilalți și ne permitem lucruri pe care nu ni le-am permite niciodată într-o relație de prietenie sau într-un context profesional.

Anumite cuvinte, anumite tonuri, anumite tăceri și mesaje nerostite sunt rezervate exclusiv familiei. Sunt lucruri pe care nu le-am spune unui coleg de muncă și nici măcar unui străin, însă în familie devin firești tocmai pentru că presupunem că legătura dintre noi este suficient de puternică încât să le suporte.

Și poate că tocmai aici apare confuzia.

Pentru că o parte din noi își dorește apropiere totală. Vrem să simțim că aparținem, că suntem parte din ceva special, că există oameni care ne vor fi alături indiferent de ce se întâmplă. Ne place ideea că avem pe cineva pe care ne putem baza la nevoie și, tocmai de aceea, ajungem să răspundem constant nevoilor celorlalți, poate și cu speranța că într-o zi, atunci când ne va fi greu, cineva va face același lucru pentru noi.

Doar că, în multe familii, schimbul acesta nu este deloc echitabil.

Există mereu aceiași oameni care au nevoie și aceiași oameni care nu au voie să aibă nevoie de nimic. Există cei care salvează și cei care sunt salvați, cei care liniștesc și cei care sunt liniștiți, cei care învață devreme că rolul lor este să îi țină pe ceilalți pe linia de plutire.

Rolurile pe care le primim înainte să știm cine suntem

Iar rolurile acestea încep să se formeze mult mai devreme decât ne imaginăm.

Unii oameni fac copii și îi cresc ca să aibă cineva grijă de ei la bătrânețe. Cel puțin asta am auzit toată viața în familia mea.

Când m-am născut eu și s-a aflat că sunt fată, bunica mea din partea tatălui, dezamăgită că nu este băiat, i-a spus tatălui meu: „Lasă, Costine, e bine și așa că e fată, măcar o să aibă cineva grijă de tine la bătrânețe.”

No pressure.

Doar că astfel de mesaje, spuse în glumă sau aruncate într-o conversație de familie, nu dispar pur și simplu în aer. Ele ajung să modeleze felul în care ne vedem pe noi înșine și rolul pe care credem că îl avem în viața celorlalți.

Înainte să știm cine suntem, învățăm deja cine trebuie să fim.

Cine trebuie să aibă grijă de ceilalți. Cine trebuie să fie puternic. Cine trebuie să reușească. Cine nu are voie să deranjeze. Cine trebuie să fie recunoscător pentru tot ce primește și cine trebuie să își pună nevoile pe pauză pentru binele familiei.

Poate că nu realizăm cât de importantă este familia și nu mă refer aici la sensul în care vorbim de obicei despre ea, ca obligație sau apartenență, ci la puterea ei de a modela comportamente, credințe, vise, alegeri și, în cele din urmă, viața întreagă a unui adult.

Ne-ar plăcea să credem că lucrurile sunt simple și că există familii bune, din care ies oameni sănătoși, și familii rele, din care ies oameni care suferă.

Realitatea este mult mai complicată de atât.

Nu vorbim doar despre violență sau despre răutate intenționată. Există atât de multe moduri subtile prin care ajungem să ne rănim unii pe alții într-o familie, iar uneori nici măcar nu ne dăm seama că o facem.

Controlul ia forma grijii. Manipularea seamănă cu iubirea. Sacrificiul devine monedă de schimb. Iar unii oameni ajung să se simtă valoroși doar atunci când ajută, în timp ce alții se simt importanți știind, chiar și inconștient, că emoțiile și reacțiile lor dictează viața celor din jur.

Iluzia că îi putem salva pe ceilalți

După ani de terapie, atât personală, cât și în cabinet, concluzia la care ajung mereu este aceeași.

Singurul contrabalans real al suferinței umane este conștientizarea.

Conștientizarea dinamicilor din familia în care am crescut, a rolurilor pe care ni le-am asumat fără să știm că avem de ales, a proiecțiilor pe care le facem asupra altora și a celor pe care ceilalți le așază asupra noastră.

Nu ne dăm seama cât de mult din ceea ce simțim, alegem sau ne dorim este influențat de așteptările altora până când nu începem, încet și uneori dureros, să ridicăm vălul de pe ochi.

Atât de des vrem doar să corespundem. Trăim cu impresia că, dacă schimbăm ceva la noi, dacă facem mai mult, dacă ajutăm mai mult, dacă devenim mai buni, atunci lucrurile se vor așeza și vom putea fi, în sfârșit, fericiți.

Condiționarea asta începe devreme, în copilărie, atunci când mama și tata sunt oameni nefericiți, împovărați, copleșiți de propriile răni și propriile neputințe și, uneori fără să își dea seama, îl expun pe copil la mesajul: „Uite cât de greu ne este nouă. Uite cât ne sacrificăm pentru tine. Acum nu este momentul să simți asta, să spui asta sau să ai nevoie de asta.”

Și atunci copilul, în inocența lui, trage concluzia care pare cea mai logică.

Poate că dacă ar fi mai cuminte, mai bun, mai performant, dacă ar ajuta mai mult prin casă sau dacă ar avea mai puține nevoi, mama și tata ar fi mai bine. Poate că ar putea și ei să se bucure, să se joace, să fie fericiți.

Doar că drumul acesta este unul pe care mulți oameni se pierd pe ei înșiși.

Își lasă undeva în urmă spiritul ludic, spontaneitatea și curiozitatea, acea parte din ei care voia doar să se joace puțin și să îi facă pe cei mari să râdă.

Și ghici ce?

Trec și câte cincizeci de ani și mama și tata tot nu sunt fericiți. Uneori se afundă și mai tare în propria lor mizerie sufletească, iar aceasta ajunge să se împrăștie peste absolut tot ce ating.

Este una dintre cele mai dureroase lecții ale maturității: să înțelegi că nu poți face munca interioară în locul altcuiva și că nu există copil suficient de bun care să poată salva un adult de propria suferință.

Și totuși, atât de mulți dintre noi continuăm să trăim ca și cum fericirea celorlalți ar depinde de noi.

Ne uităm în jur, la noi înșine, la clienții noștri, la prietenii noștri și vedem aceeași speranță încăpățânată: că familia, partenerul, copiii, succesul sau un alt sistem exterior vor putea susține fericirea unui om.

Nu poate nimeni să facă asta în locul nostru.

Poate și pentru că fericirea nu există așa cum ne-am imaginat-o noi, idilic, ca o destinație în care ajungem și rămânem pentru totdeauna.

Fericirea este muncă interioară serioasă și, cel puțin la vârsta adultă, liniștea nu vine la pachet doar cu recunoștință și momente frumoase.

În liniște vin toate cele pe care le-am împins ani la rând într-un colț al minții.

Vin emoțiile neprocesate, amintirile lăsate neterminate și toată dezordinea aceea interioară pe care reușim să o ținem la distanță cât timp suntem ocupați.

Creierul nostru este, uneori, ca un safari african plin de animale sălbatice care tropăie în toate direcțiile. Fiecare gând, fiecare amintire și fiecare detaliu aparent nesemnificativ cere spațiu.

Și uite așa ne trezim în drum spre casă întrebându-ne unde am fost cu mintea în ultimele cinci minute.

Ne așezăm în pat și începem să rezolvăm probleme pe care nici nu știam că le avem.

Ne trezim la două dimineața și purtăm conversații imaginare cu oameni care nici măcar nu sunt acolo.

Și atunci apare întrebarea firească.

Ce ajută?

Cum putem trăi mai liniștiți?

Cred că răspunsul este mai simplu decât ne-am dori și infinit mai greu de pus în practică.

Prin a deveni mai conștienți.

Nu în sensul de a analiza obsesiv fiecare interacțiune și fiecare emoție, ci în sensul de a deveni mai prezenți față de propriile nevoi și propriile sentimente.

Să ne întrebăm ce simțim, ce evităm, ce ne doare și de ce avem nevoie.

Să ne oferim nouă înșine măcar o parte din atenția pe care o oferim tuturor celorlalți.

Să stăm de vorbă cu noi.

Să ne conectăm la ceva mai mare decât propriul ego și decât problemele tuturor celor din jur.

Pentru mine, ajută ciripitul păsărilor.

Ajută momentele acelea în care, măcar pentru câteva minute, nu mă interesează problemele nimănui.

Momentele în care mă uit la o plantă, la un nor sau la cer și mă ating pe cot doar ca să îmi amintesc că exist.

Că sunt aici.

Și că, măcar pentru câteva clipe, nu trebuie să salvez pe nimeni.

Poate că fericirea vine atunci când ne maturizăm emoțional, maturizare care nu vine cu timpul ci doar cu munca interioară. Iar maturitatea începe în ziua în care înțelegem că nu suntem responsabili pentru fericirea celor pe care îi iubim, dar suntem responsabili pentru felul în care avem grijă de propria noastră suferință.